„Ce mai faceţi, dle Ion Moiş, l-am întrebat înainte de a da curs interviului de mai jos, ştiind că are probleme cu sănătatea – la cei aproape 79 de ani. Ne-a răspuns pe un ton optimist şi mucalit: „Împing Ţara înainte!…”
– Dle doctor Ion Moiş, veniţi din Maramureşul istoric. Ce s-a întâmplat cu românii din această zonă?
– Apşa de Mijloc, rebotezat de ucraineni în Srednee Vodeanoe. Este doar la cinci km de Tisa. În Valea Tisei mai sunt cinci sate româneşti: Biserica Albă, Slatina, Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc. Şi un sat cu vreo 200 de case – Plăiuţ. Satul meu, precum şi alte aşezări din ţinut, aşa s-a întâmplat că sute de ani a fost în componenţa Austro-Ungariei. Aici, pe Tisa, întotdeauna a fost zonă de frontieră. În 1944, pe timpul războiului, unde era să învăţăm? Ne-am înscris la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. În 1945 s-a instalat frontiera pe Tisa. Ni s-a interzis să mai facem studiile la Sighet.
– Cum vă trata noua administraţie sovietică?
– În primul rând, cu suspiciune. Îmi amintesc, o dată în două săptămâni venea un securist şi ne chema la „discuţie”: ce fac părinţii, ce vorbiţi acasă, cine vine pe la voi?
– Ce s-a întâmplat după ocupaţia sovietică?
– După şcoala ucraineană am lucrat învăţător la şcoala de șapte ani din Plăiuţ. Eram doi învăţători – eu român și altul ucrainean. El preda rusa, germana şi educaţia fizică, celelalte obiecte – eu. Pentru a merge la institut trebuia să învăţ rusa. M-am înscris la cursuri de perfecţionare a învăţătorilor de la Ujgorod pentru două luni şi am venit la Chişinău, într-un spaţiu oarecum mai de acasă, unde auzeai vorbă românească. Pe 18 iulie 1953 am depus actele la Institutul de Medicină. Primul examen era compunere în limba rusă. Era o serie de abiturienţi ruşi şi una moldovenească. Culmea, am nimerit în cea rusă pentru că… eram român! Am trecut. Era o singură facultate -generală. Toate obiectele erau în limba rusă. Era greu, dar făceam carte serioasă. Profesorii veniţi din Leningrad (Petersburg) aveau o educaţie şi o cultură aleasă, cu carte de pe timpul ţarului. Eram în anul întâi, plăteam pentru studii pentru că eram român din Maramureşul istoric. Ruşii şi moldovenii nu plăteau. Mi-a venit ideea să fac un demers către decanul facultăţii, profesorul Mihail Vasilievici Borzov, unde ceream să fiu scutit de taxă pentru că nu e nicio diferenţă între români şi moldoveni. Ca să vedeţi, decanul care s-a dovedit un om de treabă, nu a spus despre „incident” nimănui. M-a chemat la el şi m-a întrebat cine m-a îndemnat să fac acest lucru şi dacă mai ştie cineva. I-am explicat că am scris demersul de unul singur şi că nu am urmărit vreun scop „subversiv”. Am rupt „depeşa” şi am aruncat-o în coşul din biroul decanului. Dânsul mi-a zis să o iau şi să o duc în veceul din curte. Ca să nu o găsească cineva. Vă daţi seama ce vremuri erau. Era anul 1953, ceva timp după moartea lui Stalin.
Student la Chișinău (1959)
– Unde aţi fost repartizaţi?
– Eram căsătorit şi am fost repartizat în Năpădeni, r-nul Ungheni. Spitalul de circumsripţie Năpădeni care întrunea satele Condrătești, Hârcești, Mânzăteşti, Curtoaia, Sineşti, Leurdoaia şi Veveriţa, se afla în casa fostului preot din sat. Aveam la dispoziţie o căruţă cu doi cai cu care colindam toate aceste localităţi. În cazuri de necesitate, eu împreună cu soţia, deşi nu aveam experienţa necesară, făceam şi operaţii pe urgență, primeam naşteri etc. Nu aveam de ales. Situaţia ne-a obligat să ne acomodăm la realitate. Pentru că de noi depindea sănătatea oamenilor. Uneori recurgeam la manual, alteori la Domnul. Dar la Ungheni erau medici vestiţi, unii cu şcoală românească, precum Moisei Vainberg, unde era bine pusă la punct terapia obstetrică. Aici, pot să zic, am făcut a doua facultate, am acumulat o experienţă bogată.
– Vă mai amintiți cum a fost începutul, cum au fost primele zile de activitate medicală?
– Am început cariera de medic într-o seară toridă de vară, 31 iulie 1959, cu o zi mai devreme de cea stabilită pentru începerea activității mele de medic, printr-o chemare de urgenţă în satul vecin, Condrătești, situat la vreo șapte kilometri de Năpădeni. Eu, soţia şi moaşa din spitalul Năpădeni ne-am deplasat într-acolo. Venise după noi tânăra moașă din Condrătești cu un camion străvechi. La punctul medical din Condrătești, care prezenta o cameră mică într-o casă ţărănească cu podea de lut, fără lumină electrică, cu o lampă de gaz cu sticla stricată, am găsit pacienta practic fără simțire, fără tensiune, cu o hemoragie abundentă. Aveam pregătit într-un rucsac totul necesar pentru acordarea ajutorului medical de urgență. Moașa a început o perfuzie intravenă, iar soția mea pornise o anestezie generală.
Eram într-o situaţie extrem de grea, aproape să-mi pierd firea. Totuşi mi-am revenit, la lumina lanternei ţinută de moaşă, manual am înlăturat placenta, s-a contractat uterul. Hemoragia continua. La control s-a depistat ruptura colului uterin de gradul II și III. Sub lumina lanternei a fost sufurată ruptura, hemoragia s-a stopat, s-a restabilit tensiunea arterială. Soţia a înfăşat copilul şi s-a aşezat în cabină lângă şofer. Targa cu mama copilului sus în camion pe „râpcă” de vie şi transportată la Spitalul din Năpădeni. A rămas vie și mama, şi copilul. Vă spun acest caz mai detaliat că acesta mi-a fost botezul în medicina practică şi am prins încredere că se pot face multe lucruri nobile.
– Care era pe atunci starea de spirit la Medicină?
– Pe când eram student în anul cinci, era rector Nicolae Testemiţanu. Erau vremuri tulburi, erau cazuri când unii studenţi dispăreau fără urmă… Eram urmăriţi şi supravegheaţi în permanenţă. Am fost coleg de facultate cu Eugen Gladun, Ion Prisăcaru, Ion Antohi etc. Testemiţanu s-a remarcat ca un chirurg de calitate şi un bun organizator. Meritul său cel mare e că a pledat pentru pregătirea şi promovarea cadrelor naţionale. După ce a fost numit în funcţia de ministru, rector a devenit Anestiadi. Dânsul, practic, cunoştea toţi studenţii, cine şi ce prezenta, îi selecta şi îi trimitea la aspirantură la Moscova, Leningrad, alte oraşe ale ex-URSS. Că la România sau Europa, vă daţi seama, nu aveai dreptul barem să gândeşti. În 1962 am făcut şi eu doctorantura la Moscova, specializat în oncologia toracică la renumitul Institut de Oncologie „Piotr Hertzen”. Din 1966 activez la Institutul Oncologic, unde iniţial am fost director adjunct, ulterior şeful Secţiei chirurgie toracică. Trebuia să intru în partid, dar când am îndeplinit ancheta, figura punctul şase, naţionalitatea română. Când au început represiunile şi Testemiţanu a căzut în dizgraţie, am pătimit şi eu. Testemițanu a fost chemat la biroul politic al PC, şeful pentru agitaţie şi propagandă, unul Dâgai, l-a învinuit de naţionalism pentru că printr-un ordin al ministrului toate catedrele trebuiau să traducă manualele, în limba română s-a predat vreo patru-cinci ani. I s-a încriminat şi faptul că a angajat în funcţie de director-adjunct al Institutului Oncologic un român, care scrie cu litere latine.
Ambulanța din Năpădeni (1960)
– Cum apreciaţi cei circa 20 de ani de așa-zisa tranziție la economia de piață, de la înălţimea celor 80 de ani trăiți de dvs.?
– Și bine, și rău… Bine, că avem posibilitatea să călătorim oriunde am dori, să gândim liber, să vorbim ceea ce gândim și să vorbim nestingherit limba noastră cea română. Probleme de acest gen mai avem multe pentru că rusolingvii nicidecum nu se pot despărți de mentalitatea lor șovină de stăpâni în casa noastră (evenimentele de la Bălți de la începutul lunii august ne-au demonstrat că, de fapt, nu ne-am mișcat prea departe față de anul 1989…). Dar totuși nu se compară cu ceea ce am trăit noi în perioada sovietică. Ce-i drept, frații mei din Maramureșul istoric și azi au aceleași probleme naționale, chiar mai dificile, sub noua stăpânire ucraineană, care închide școlile naționale, ucrainizându-ne copiii și chiar… pietrele din Valea Tisei, din Nordul Bucovinei, din Basarabia istorică…
Undeva s-a dat greș. Liderii noștri politici au uitat cu desăvârșire ce au promis la începuturile Mișcării de eliberare națională și s-au apucat cu tot dinadinsul să se facă doar ei bogați, noi, marea majoritate a populației, am rămas goi-chistol, abia de mai reușim să stingem datoriile la electricitate, gaze, căldură, alimente etc. Tare mă tem că a eșuat și proiectul nostru cu R. Moldova – o țară independentă de succes…
– Vă mulţumim mult!
Pentru conformitate: Tamara GORINCIOI, Vasile ȘOIMARU
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
