Un mare actor născut la Ismail ce are o stradă în Chișinău

Motive existând mai multe. În primul rând, destinul unui actor sau regizor de teatru e legat de anii lui de glorie. Teatrul își apreciază eroii doar atâta timp cât sunt pe scenă, iar mai apoi gloria lor o acoperă realizările altei generaţii şi doar mituri şi întâmplări rostite prin culoare mai aduc aminte de cutare sau cutare.

Desigur, tehnica modernă păstrează pentru eternitate anumite spectacole, dar, transpuse în formulă televizată, ele îşi pierd farmecul şi atmosfera inedită pe care o poate produce doar scena teatrală.

Ioan Livescu (1873, Ismail – 1944, Bucureşti, cimitirul Sfânta Vineri) s-a născut în familia unui magistrat, care era fiul spătarului Ionică Livescu , iar mama sa era fiica postelnicesei Ecaterina Hâncu.

El a reuşit pe parcursul vieţii să fie şi actor de teatru, şi regizor, şi dramaturg, şi publicist şi scriitor, și profesor, și om de afaceri.

Caracterul lui neastâmpărat poate fi descifrat după liceele în care a învăţat:
„Matei Basarab” şi „Sf. Gheorghe” din Bucureşti şi colegiul „Sf. Sava” din acelaşi oraş.

În volumul memorialistic Amintiri și scrieri despre teatru (București, 1967) Ion Livescu își amintește de primii ani de școală:

Mai târziu, la „Sf. Sava”, copii deveniți băieți, constituiți în societate, făceam literatură și artă, ținând șezătorile noastre prin subsolurile liceului, în vecinătatea grămezilor de cărbuni. Se citeau versuri, se recitau bucăți întregi din autorii de seamă, ba scoteam și o revistă.

I.A.Bassarabescu anunța adunării că, în ședința de azi, se va citi o nuvelă originală; eu mă pregăteam să zic Mihnea și Baba în vreme ce Scarlat Orăscu, care publicase volumul Peisagii, citea, cu poza care nu l-a părăsit niciodată, unui coleg, pe care-l înghemuise într-un colț, o poezie care începea așa: Doamna mea sau domnișoară, dacă nu ești măritată…

Îndemnul către frumos, către artă ni-l da, fără îndoială, cursul de istorie al lui Anghel Demetrescu. Epoca Renașterii, zugrăvită de el cu detaliile unui savant și cu avântul și coloratura unui estet, ne-a rămas săpată în mintea tuturor, și mulți dintre noi păstrăm și azi caietele în care fraza lui, elegantă și precisă, oglindea o epocă înălțătoare a omenirii.

Așa se explică dragostea pentru cuvântul scris. Patima pentru scenă a mers de mână cu patima pentru cuvintele și ideile frumos expuse.

Dorea să se facă artist, iar drumul spre Conservator a trebuit să treacă și prin Facultatea de drept:
Peste drum de Sărindar ședeau părinții mei, prin 1889-1890. „Numai cu liceul, cu literatura ce-o faci și cu reprezentațiile la care te duci nu se intră în viață, mă băiete”, îmi spunea bietul meu tată într-una din zile. „Trebuie să te gândești serios și la carieră".
Audiasem la facultate câteva lecții la dreptul civil și trecusem de… filiațiune.

– Și Dreptul dacă-l voi face, răspunsei tatei, am nevoie să vorbesc cum trebuie, și de aceea am să urmez și la Conservator.
– Și la… mai merge; numai la… asta nu vreau s-o aud. Să știi.
– Doamne ferește, adăugă mama, cutremurată ca de un vis urât.

Prejudecățile erau încă în floare și teama părinților creștea pe măsură ce se afla că fiul cutăruia, băiat „de oameni”, s-a apucat de artă. Mama m-ar fi vrut inginer, deși-i documentasem aversiunea mea pentru cifre, sau cel puțin militar, cum fusese bunicu-meu sau frați de-ai ei. Tata m-ar fi vrut avocat, fiindcă era dintr-un neam de avocați și de magistrați, de oameni de legi, cum îmi dovedea, cu hrisoave boierești, că și la curtea lui Vodă Cantemir fusese un jurist din neamul nostru…

…Între timp, mă-înscrisesem la Conservator, la cursul de artă dramatică al lui Ștefan Vellescu…

Din 1891 s-au început pentru el adevăratele universități ale vieții. Părinții, supărați pe faptul că n-a urmat sfatul lor, adică n-a continuat studiile la drept sau n-a îmbrățișat cariera militară l-au dat afară din casă. A fost nevoit să se adăpostească în subsoluri, în case obscure și chiar într-o stație de tramvai. A lucrat și copist la prefectura poliției ca să-și câștige existența și a învins:
În mai 1892, într-o după amiază cu soare, intram în sala cea mare a Palatului Ateneului, unde pentru prima oară se țineau examenele de absolvire ale Conservatorului. Comisiunea, compusă din Eduard Wachmann, Ștefan Vellescu, Ionescu-Gion, V. A. Urechiă, C. Stăncescu și sub președinția lui Grigri Cantacuzino, directorul general al teatrelor, se instalase în loja din dreapta, rezervată azi ateniștilor…
Această încercare s-a terminat cu o invitație la minister și o primă călătorie la Viena, căci ministrul i-a dat 5000 de lei din fondul lui, pentru a lua cunoștință cu arta vieneză. De la Viena a mers la Paris ca să vadă și minunile teatrului francez.

Întors în ţară e angajat în calitate de actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi pleacă la Teatrul Naţional din Craiova (1895) şi abia în 1899 revine la Bucureşti déjà în calitate de subdirector general al teatrelor. E angajat şi la Conservator în calitate de profesor suplinitor, apoi de profesor definitiv la Catedra de dicţie şi artă dramatică.
Dar a debutat ca poet de inspirație eminesciană în „Revista Societății – Studentul român” (1888). A avut colaborări la „România literară”(1888-1889), „Arhiva nouă” (1890), „Revista poporului” (1889-1890), „Biblioteca
Familiei” (1890-1891), „Ilustrațiunea română” (1892), „Arta” (1904), „Liga culturală” (1895), „Literatura și arta română” (1907), „Biblioteca modernă” (1908), „Rampa” (după 1911) ș.a..

Despre această fațetă a preocupărilor sale, Ion Livescu mărturisește :
Prin 1890, când eram în anul al doilea la Conservator, începusem, prin îngăduința celor mai mari, să colaborez la Fântâna Blanduziei, revistă fundată sub egida lui Eminescu. Am publicat versuri și câteva articole privitoare la limba românească.
Prin 1891 am publicat numeroase pagini în România literară și Generația nouă, la care scriau: D. Teleor, Gheorghe Adamescu (Gheorghe de la Plevna) etc. În editura acestei reviste am publicat întâia mea broșură, o schiță istorică biografică despre Mihail Kogălniceanu, în care am reprodus și câteva din scrierile sale, și anume: Pauperismul – studiu social -, discursul rostit la înmormântarea lui Cuza-vodă, scrisoarea trimisă lui A. Mureșeanu, cu ocazia jubileului de cincizeci de ani a Gazetei Transilvania și Întâiul amor , nuvelă scrisă în tinerețea lui.
Mai târziu, colaboram la Literatorul și alte publicații înjghebate de tinerii scriitori de pe atunci.(pag.15).
Din 1893 și până în 1903 a dirijat apariția Revistei teatrelor, singura publicație de profil din acea vreme.
A jucat forte multe roluri și a montat spectacole din dramaturgia națională și din cea universală:
Ovidiu și Fântâna Blanduziei, de V.Alecsandri, O noapte furtunoasă și O
scrisoare pierdută, de L.I.Caragiale, Revizorul, de N.Gogol, Crimă
și pedeapsă, de F.Dostoievski, Tartuffe, de Moliere, unde a jucat şi rolul titular, Hedda Gabler, de H. Ibsen, Napolion I, de Rhiard Voss (protagonist Ion Livescu),Taifun, de Lengyel, Nerone, de Pietro Cossa (rol titular), ș.a..

A avut parte de diverse aprecieri, dar una foarte nostimă i-a rămas în inimă:
Pe I .L. Caragiale reușesc să-l aduc în teatru, în fundul sălii, fiindcă vrea să fie aproape de ușă, să poată ieși repede în caz de incendiu… După spectacol, în aceeași seară, la berărie, așteptam cu grijă părerea maestrului:
— Mă, ai jucat bine. dar știi tu de ce? Fiindcă n-ai vorbit ca la teatru… Mare lucru, mă, să știi să vorbești ca oamenii! (pag.64).

A ajuns director la Teatrul Naţional din Chişinău la 21 octombrie 1926, când ministrul Culturii Vasile Goldiş a pus capăt crizei directoriale, care măcina existenţa teatrului. Deşi venirea lui la Chişinău s-a produs mult mai devreme, la 15 septembrie, iar intrarea în funcţie la 27 septembrie a fost deja pusă la îndoială de un grup de actori, care nu erau de acord cu numirea lui şi cereau revenirea lui Ludovic Dauş în funcţia de director.
În capitala Basarabiei, Ion Livescu a demonstrat că are caracter şi o mână de fier. A făcut ordine în teatru, a făcut disponibilizări ale personalului şi noi angajări, a mers cu spectacole prin oraşele provinciei, declarând, pe bună dreptate, că Teatrul Naţional aparţine nu doar Chişinăului, ci întregii Basarabii.
Stagiunea a început la 21 noiembrie 1926 cu premiera piesei Viforul, de Barbu Delavrancea. La 13 decembrie a aceluiași an a fost prezentată publicului comedia lui G.Urasachy, O căsnicie. Presa apreciază succesul spectacolului. Un alt succes îl aduce trupei reprezentarea comediei lui Eugene Brieux, Cărăbușii.
Și desigur Ion Livescu a impresionat publicul rafinat al Chișinăului prin jocul său în Tartuffe, de Moliere. Autorii basarabeni au fost și ei prezentați publicului în această stagiune prin piesa Un accident, de Ecaterina Cerchez. Au mai fost montate piesele: Pierre Gringoire, de Theodore de Banville, Ce știa satul și Nodul gordian, de I.Vasilescu (Vajean), Slutul, de Sabatino Lopez, O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă, de I.L.Caragiale, Domnul secretar general, de Paul Gusty, Stane de piatră, de Hermann Sudermann, Frații Karamazov, de F.M.Dostoevski, Patima roșie, de Mihail Sorbul, ș.a.

Ion Livescu face un demers la primăria Chișinăului ca întreaga clădire, Clubul Nobilimii să fie transmisă Teatrului Național . Dar paralel cu această mare activitate de creație, în teatru, cum e firesc în lumea scenei, se încinge un conflict, soldat cu demisia unor actori, cu plângeri la minister. Scrisori în care Ion Livescu e acuzat de abuz în serviciu.

Ministerul Artelor l-a delegat la Chișinău pe scriitorul Ion Marin Sadoveanu, funcționar la acest minister, împuternicindu-l să limpezească situația. Concluzia lui scrisă la 29 septembrie 1927 îl vizează pe directorul teatrului:
Într-adevăr dl Livescu primește astăzi următoarele contribuțiuni: ca director– 20000 lei, ca prim-actor — 15000 lei bugetari (societarul cl.I la teatru din Chișinău primește 12000 lei).Plus 600 lei diurna zilnică pentru deplasări. Cum dl Livescu încă e și profesor la Conservatorul din București, unde vine regulat 3 zile pe săptămână, aceasta face încă circa 7000 lei pe lună. În total 42000 lei pe lună (Citat după cartea lui Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935) (Chișinău,2000, pag.92).
Demisia lui Ion Livescu din funcția de director al Teatrului Național din Chișinău a venit ca de la sine, în luna octombrie 1927, căci coincide și cu schimbarea guvernului.

Dar exact peste un an, la 26 noiembrie 1928, revine în fotoliul directorial al Teatrului Național din Chișinău și se va afla în această postură până în luna martie 1935, când teatrul va fi desființat. El reușește în această perioadă să atingă și o performanță financiară, căci în 1930 ia teatrul în concesiune și afacerea îi aduce un profit anual de 2,5 milioane lei.
Intelectualii basarabeni în frunte cu academicianul Ștefan Ciobanu s-au opus revenirii lui la Chișinău. Această atitudine ostilă el a resimțit-o pe tot parcursul activității sale aici. Dar nici reacția lui n-a fost una simplă, a condus teatrul cu o mână de fier.
Nivelul artistic este menținut, repertoriul este variat și după cum consideră criticul Petre Comarnescu, care în luna martie 1934 a inspectat teatrul, este chiar eclectic.

În referatul lui, adresat ministerului care l-a delegat, criticul descrie situația la moment:
Nivelul artistic al Teatrului Național din Chișinău nu e lipsit de lacune. Și comparat cu multe trupe celebre rusești ori românești, care vin în turnee, iarăși nu poate ieși pe picior egal cu ele. Dar ținând seama de ceea ce era până la Livescu și ce se face în alte teatre provinciale și chiar din capitală ar trebui și Național din Chișinău aflat sub conducerea domnului profesor Livescu să fie o instituție demnă de respect și cinstită apreciere constructivă. (Citat după cartea lui Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935) (Chișinău,2000, pag.92).
Autor prolific, Ion Livescu a scris mult și interesant despre istoria și problemele scenei teatrale: „Din tainele scenei” (1898), „Convenționalul în teatru” (1902),

„Politica culturală”(1928), Expozițiunea de teatru și muzică din Viena (1892) (1894), cumulate sub un titlu comun – „Amintiri și scrieri despre teatru”, (București, 1967).
Dar și opera lui dramatică merită amintită aici: Cerșetorul, scriere dramatică în versuri, 2 acte (1894), Îngerii lui Rafael, fantezie originală în versuri, 3 acte (1894) ș.a.

A susținut o serie de conferințe, care mai apoi au fost tipărite în diverse ediții:
Dintre culise (1898), De-ale teatrului la noi și în alte țări (1907), Teatrul modern alături de melodramă și de tragedia clasică (1907), Politica culturală (1928), Firescul în teatru (1935), Teatrul în slujba poporului (1937), Le role social d/artiste (1937), Arta de a vorbi. Arta de a citi. Arta de a tăcea (1937), Idei și considerațiuni generale asupra gestului (1938) ș.a.
Au apărut și două ediții omagiale dedicate lui Ion Livescu: 40 de ani de activitate artistică-culturală. 1892-1933. (București, 1933) și altul 50 de ani de activitate artistică-culturală.1892-1942 (București, 1942).
A fost ales și președinte al Sindicatului artiștilor dramatici și lirici din România.

Numele lui îl poartă astăzi o stradă din Chișinău, dar puțini sunt cei care știu cine a fost Ion Livescu…