Eu chiar cred că părinții nu conștientizează riscurile la care își supun copiii. Chiar cred că o mamă speră ca fata ei să rămână cuminte, chiar dacă e crescută doar cu tata sau cu bunica, exact la vârsta la care are mai multă nevoie de mamă. Traiul bun, clima Italiei, salariile mici de aici, disperarea de a strânge mii de euro – amortizează nu instinctul de părinte, ci manifestarea lui.
Dacă mi-ar sta în putință sau dacă aș fi Ministerul Educației, aș finanța un program național prin care romanul „Kinderland”, semnat de Liliana Corobca, să fie împărțit gratuit la intrarea în țară, atât în vămile cu România și Rusia, cât și la aeroport. Fiecare părinte plecat la muncă ar trebui să citească romanul Lilianei. Cred că mai mult de jumătate ar reveni în țară sau ar găsi o cale de a-și lua copiii cu ei în țările în care muncesc.
Momentul în care Cristina, protagonista de 12 ani, aduce în casă copii bătuți de părinți, ca să le arate fraților ei, Dan (de aproape 6 ani) și Marcel (de 3 ani) cât de „rău” e să ai tată, să trăiești cu tata în casă, e grăitor pentru întreaga situație a copiilor abandonați. Mai ales că fetița recurge la acest gest disperat, doar ca să îi consoleze pe frățiorii care plâng după mama și tata. Marcel, mititelul căruia nu-i mai tace gura, când vorbește la telefon cu mama lor din Italia nu spune decât acest cuvânt: mama, mama, mama. Cristina plânge doar pe furiș ca să nu îi descurajeze pe cei doi. Pisica și rândunica – cele care demonstrează că o mamă adevărată nu își abandonează puii. Toate aceste situații reușesc să smulgă lacrimi chiar și de la oamenii care nu au fost în astfel de situații, chiar și de la cei care nu au copii, chiar și de la străinii care nu înțeleg Moldova. Cu atât mai mult mă gândesc că ar reuși să convingă mamele și tații plecați departe de copiii lor.
În Moldova e cu adevărat greu de trăit, iar guvernările se succed fără mari schimbări. Viața nu a devenit mai bună de când Liliana și-a scris romanul, de când Cristina a învățat să facă plăcinte cu măr și cu sânge (fiindcă cei mici și-au dat și degetele pe răzătoare), dar pe lângă revenirea acasă mai există o soluție: familia să plece împreună, nu să se desfacă în bucăți și țări. Copiii la această vârstă nu vor bomboane, vor părinți.
Dar până una-alta Moldova rămâne așa cum o descrie Liliana Corobca: o Moldovă a copiilor, cu sate în care trăiesc doar copii și bătrâni, în timp ce părinții celor părăsiți au grijă de copiii și bătrânii unor străini.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
