Uriașa miză a redevențelor: Minim un miliard de euro anual! Ce spun Academia Română, ASE și laureatul Nobel pentru economie Joseph E. Stiglitz

Conform surselor Hotnews, Guvernul ar urma să reglemeteze această problemă printr-o ordonanță de urgență (așadar, fără dezbatere publică), soluția aleasă fiind și cea mai proastă posibilă: renunțarea la redevențe și înlocuirea lor cu o taxă pe profitul companiilor din domeniu. Miza este una uriașă, în joc fiind minim un miliard de euro anual, pe care statul îi poate încasa începând cu 2015, sau la care poate renunța în favoarea companiilor din domeniu, cum a făcut în ultimii zece ani.

De ce e riscantă ideea taxării profitului

Practica, la nivel național și internațional, arată că taxarea profitului (indiferent de cât de mare este, teoretic, taxa) este perdantă, companiile preferând să plătească milioane și chiar zeci de milioane de euro sau dolari unor avocați sau experți financiari pentru a face ca profitul de sute de milioane și de miliarde de euro ori dolari să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei. E o problemă cu care se confruntă atât state democratice cu instituții consolidate și cu experiență în urmărirea traseului banilor, și cu atât mai mult statele în curs de dezvoltare, cu sisteme democratice fragile și cu instituții aflate în stadii incipiente de modernizare.

În ciuda tăcerii păstrate de guvernanți, subiectul redevențelor din industria extractivă nu este, totuși, nou în dezbaterea publică. Datorită, în principal, Afacerii Roșia Montană, și, în ultima perioadă, și a controversei legate de exploatarea gazelor de șist, problema a fost abordată în rapoarte și luări de poziție al Academiei Române și ale unor cadre didactice la Academia de Studii Economice (ASE). De asemenea, problema este analizată în studii internaționale, publicate și în România, cum e cel al lui Joseph E. Stiglitz, fost vicepreședinte și economist șef al Băncii Monidale, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2001. Astfel, la ora actuală, există două mari abordări la nivel mondial, atât în teorie, cât și în practică, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit greu de evaluat în realitate.

Împărțirea producției

Împărțirea producției presupune un contract asemănător până la un punct celui existent în agricultură, când proprietarul unui teren îl arendează ”în parte”, nu pentru o sumă fixă de bani. Astfel, arendașul își asumă toate costurile exploatării și valorificării producției, în schimbul unei cote fixe din producție (de la 30-50%) care i se cuvine de drept proprietarului terenului, indiferent de faptul că arendașul face sau nu profit de pe urma cotei care îi rămâne. Diferența majoră constă în faptul că în cazul arendei din agricultură, la finalul contractului, terenul rămâne proprietarului. În cazul industriilor extractive, la finalul contractului resursa este epuizată drastic ori, de cele mai multe ori, epuizată definitiv. Ulterior, proprietarul de drept (statul) nu mai poate obține alte beneficii de pe urma ei (asta dacă nu rămâne și cu costuri sociale și de mediu dacă acestea nu au fost incluse just în costurile de exploatare și suportate de către companii). Din acest motiv, specialiștii (inclusiv cei din Academia Română) susțin că partea (cota) statului (proprietarului) trebuie să fie mult mai mare, ajungând până la 80%.

”În lume (mai ales în Orientul Mijlociu și Asia Centrală) în loc de concesionare se practică așa numitul production sharing agreement (acord de împărtire a producției). Potrivit acestui tip de relații între un stat și o companie de extracție a unor resurse minerale (de obicei petrol), după ce compania își acoperă costurile de capital și operaționale, producția este împărțită între stat și companie, de obicei 80% pentru statul respectiv și 20 % pentru companie.”

Poziția Academiei Române privind proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană, octombrie 2013.

Afrodita Iorgulescu, cadru didactic la ASE și membru în Grupul de Lucru pentru Roșia Montană în cadrul acestei universități, arată (vezi aici) că împărțirea producției a fost aplicată în România în primii ani după 1990, reunțându-se în mod inexplicabil la soluție.

”Contractul de împărţire a producţiei (Production Sharing Agreement, PSA pe scurt) a fost introdus în Indonezia în 1966 pentru petrol. În PSA, după modelul arendei din agricultură, contractorul “operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă de concesiune este proprietatea resursei minerale. Dacă sub concesiune tot petrolul brut produs aparţine contractorului, sub PSA el este în proprietatea guvernului gazdă, şi cota din producţie alocată contractorului poate fi privită ca plată sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite.”

Să observăm că în perioada 1990-1995, în România, regimul juridic de punere în valoare a petrolului a fost împărţirea producţiei, nu concesionarea (a se vedea de exemplu “Contractul de explorare şi împărţire a producţiei” (87 pagini) încheiat la 6 august 1992 (H.G. 570/1992) între Rompetrol S.A. (‘COMPANIA’) şi companiile Enterprise Oil Exploration Limited şi Canadianoxy (Romania) Ltd. (‘CONTRACTORUL’) – actualmente între ANRM. şi Sterling Resources Ltd. – contract desecretizat în 2009 şi aflat pe site-ul ANRM ( www.namr.ro ). Din acest contract, vedem că la împărţirea producţiei de ţiţei brut statul avea 45% şi companiile străine aveau 55 % (Art. XII, pag. 28). După 1995, legile petrolului (din 1995, 2004) şi minelor (din 1998, 2003) au înlocuit împărţirea producţiei cu concesionarea, şi au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise” (deplină egalitate de tratament între capitalurile străine şi cel naţional), fiind din ce în ce mai defavorabile statului român: legea petrolului nr. 134/1995 prevedea concesionarea, cu redevenţă variabilă, în natură, pentru ca în legea petrolului nr. 238/2004, redevenţa petrolieră să devină fixă, în bani, nu în natură, de maximum 13,5 % pentru zăcăminte care produc peste 100.000 tone/trimestru la ţiţei/condensat şi de maximum 13% pentru zăcăminte care produc peste 200 milioane m.c./trimestru la gaze naturale.

De ce oare a fost legiferat regimul unic al concesiunilor, excluzându-se astfel împărţirea producţiei încă în Constituţia din 1991? Se ştie doar că pentru o ţară săracă (cum este şi România) este avantajoasă împărţirea producţiei, nu concesionarea. Cineva de la ANRM a spus că din cauză că în ţările Uniunii Europene se foloseşte concesionarea; dar Malta şi Cipru sunt în Uniunea Europeană (din 2004) şi folosesc împărţirea producţiei.”

În analiza făcută, Afrodita Iorgulescu susține că ar fi necesară amendarea Constituției, pentru eliminarea prevederii conform căreia resursele minerale ar putea fi exploatate doar prin concesionare.

Statul, proprietarul resursei și beneficiar al întregului profit

O a doua abordare, și mai radicală decât împărțirea producției, este cea care pornește tot de la faptul că statul este proprietarul de drept al resurselor minerale. Conform acestui drept, compania de exploatare are dreptul doar la acoperirea costurilor de producție și la remunerarea serviciilor de exploatare și marketing, întregul profit urmând să revină statului. Adeptul acestei abordări este cunoscutul economist Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel. Studiile sale se bazează pe o vastă experiență în domeniu, din perioada în care a fost vicepreședinte și economist șef al Băncii Mondiale.

”Mita, înşelăciunea şi negocierile lipsite de fairplay – toate acestea diminuează profiturile care le revin de drept ţărilor în curs de dezvoltare. Acestea obţin mai puţin decât ar trebui, iar companiile obţin mai mult. În cadrul unei pieţe competitive, companiile miniere şi petroliere ar trebui doar să-şi recupereze capitalul, iar profitul să revină ţării care deţine resursele. Economiştii numesc valoarea resursei care depăşeşte costul exploatării drept ”renta” resursei naturale. În cadrul unei pieţe competitive, companiile petroliere ar trebui să fie remunerate pentru serviciile lor de exploatare şi marketing şi nimic mai mult; întreaga ”rentă” a resursei naturale aparţine ţării respective.”

Joseph E. Stiglitz (”Mecanismele globalizării”, editura Polirom, 2008, capitolul ”Cum scăpăm de blestemul resurselor”, subcapitolul ”Însușirea avutului public”, pag. 127)

În cadrul aceluiași capitol al lucrării citate, Stiglitz mai evidențiază două lucruri esențiale: faptul că marile companii ”ajută” guvernele să găsească explicații pentru că încasează extrem de puțin, respectiv faptul că încasările mai mici au ca efect mai puține investiții publice în infrastructură, educație, sănătate, dezvoltare.

”Companiile petroliere, de gaze şi cele miniere urmăresc prin strategiile lor ca guvernul să obţină cât mai puţin posibil – în timp ce, concomitent, ajută guvernul să găsească argumente care să explice de ce este bine sau chiar necesar să primească atât de puţin. Companiile pot susţine că dezvoltarea regiunii aduce mari avantaje sociale, astfel că ea ar trebui încurajată. Cedarea resurselor, afirmă ele, face posibil acest lucru. De fapt, cedarea resurselor înseamnă pur şi simplu că guvernul dispune de mai puţini bani pentru a susţine financiar infrastructura, şcolile şi alte facilităţi absolut necesare pentru dezvoltarea regiunii. Înfiinţarea unei mine poate fi costisitoare, însă aceasta înseamnă doar că guvernul va primi mai puţini bani prin licitaţia competitivă decât în cazul în care mina ar fi fost mai puţin costisitoare. De prea multe ori, pentru ţara respectivă, singurul avantaj legat de mină constă în puţinele locuri de muncă pe care le crează, iar daunele ecologice create prin exploatare pot duce la dispariţia unor locuri de muncă în alte locuri şi, uneori, în viitor, pot cauza costuri bugetare imense, guvernul fiind silit să suporte cheltuielile de ecologizare”.

În fine, Stiglitz mai arată că eficiența companiilor private de exploatare a resurselor în raport cu cele de stat este un mit. În realitate, din Malaysia și până în Chile, există companii miniere de stat foarte eficiente și competitive la nivel național și internațional, în timp ce corporațiile multinaționale ”sunt tentate să înșele – să plăteacă mai puțin decât trebuie – pentru că astfel pot obține profituri extrem de mari”. La aceasta se ajunge fie pentru că guvernele nu au experiență în negocierea contractelor de exploatare, fie din cauza corupției, fie ca efect cumulat al ambelor situații.

Situația actuală în România (până la 31 decembrie 2014)

La ora actuală, companiile care produc petrol și gaze naturale (cu precădere OMV-Petrom și Romgaz, cu 95% din cota de piață) plătesc redevențe cuprinse 3,5% si 13,5% din producție, în funcție de tipul zăcămintelor de hidrocarburi. Actualele cote sunt valabile până la sfârșitul acestui an, regăsindu-se și în contractul de privatizare a companiei Petrom cu grupul austriac OMV.

Legea 555/2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Petrom, art. 15:

“(1) Pe o perioada de 10 ani de la data finalizării vor fi menținute nivelul procentual, baza și modalitatea de calcul al redevențelor datorate de societate conform contractelor individuale de concesiune încheiate de aceasta, aplicabile la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Până la data de 31 decembrie 2014, prevederile alin. (1) se aplică, la cerere, tuturor titularilor de acorduri individuale de concesiune în domeniul explorării și exploatării zăcămintelor de petrol și gaze naturale, încheiate cu ANRM”.

Chiar și în cazul acestor prevederi extrem de perdante pentru România, statul încasează anual, din redevențe, aproximativ 200-250 milioane de euro. O sumă de 4 până la 6-7 ori mai mică decât ar avea dreptul conform abordărilor prezentate mai sus și care se practică în alte țări din lume. Cu siguranță, soarta a mai bine de un miliard de euro anual în plus sau în minus la bugetul statului reprezintă o miză care nu poate fi expediată și ”rezolvată” printr-o ordonanță de urgență, la întoarcerea din concediul de relaxare din Dubai a premierului Victor Ponta.

sursa: romaniacurata.ro