Dar să revenim la premieră. Trupa tinerilor actori ce activează în cadrul Facultăţii de arte frumoase pe lângă Universitatea de Stat, ne-a prezentat piesa „Visul unchiaşului” după nuvela cu acelaşi nume de F. Dostoievski. Marele scriitor rus, în toată creaţia sa, a cercetat adâncimile sufletului omenesc, ale omului care, în diferite situaţii, este mereu altul, cu stări sufleteşti dificile de care nu-i scutit nimeni pe durata vieţii sale. Dostoievski şi de data aceasta ne-a surprins cu personajele lui mereu autentice. Un cneaz ajuns la senilitate este subiectul tuturor intrigilor ţesute de mămăica, Maria Aleksandrovna (interpretată de Alina Alba), care este ghidată doar de un singur scop, unul foarte nobil – să iasă dintr-o provincie nesuferită. Iar ca s-o facă, are nevoie de un suport material. Acest suport i-l poate oferi chiar cneazul în persoană, realizat excepţional de Dan Corcodel. Cine se mai uită la un marasmatic, la un bolnav de Parkinson care tremură pe toată durata spectacolului? Dar i-a reuşit un personaj atât de inedit încât, după spectacol, mai aşteptam să-l văd tremurând la fel de ritmic din mâini şi picioare precum a făcut-o în scenă.
Şi ce dacă tremură? Şi ce dacă nu mai are dinţi în gură? Şi ce dacă-i plin de hemoroizi? Scopul scuză mijloacele, iar fiinţa umană, mămăica în acest caz, refuză să le vadă fiindcă întrezăreşte o posibilă căsătorie cu fiică-sa. Totul până în momentul în care îşi pierde scopul, adică este descoperită de câtre vecinele invidioase, dornice şi ele să se pricopsească de pe urma cneazului. Maria Aleksandrovna devine atunci grotescă. Trece pe altă baricadă şi-l acuză, râde sarcastic de cneaz doar pentru că nu i-au reuşit tertipurile. În această ambuscadă de acţiuni ea îţi trezeşte un soi de milă omenească. Ce să-i faci – acesta-i Dostoievski neiertător cu oamenii, neiertător şi dur cu perfizii, lacomii. Crud chiar.
La fel de inedit este şi talentul Cristinei Plămădeală care a interpretat-o pe Zinocika. M-a cutremurat atât vocea ei, cât şi capacitatea de a se transpune în rol pe durata scenelor, chiar de pe planul doi.
În rolul Mariei Aleksandrovna a intrat perfect o rusoaică foarte talentată, care a reuşit să capteze publicul ce devenise la fel de receptiv la replicile ce răsunau în rusă, precum şi la cele în română. Un experiment reuşit al regizorului Octavian Grigoriu. În plus, pronunţarea uşor diferită a numelui lui Beethoven, spre exemplu, în rusă şi română, crea o stare hilară, un umor cu subtext, la care publicul reacţiona adecvat.
Spectacolul a câştigat şi pentru că a fost prezentat într-o sală mică, pentru aproximativ 50 de persoane, aşezate chiar în imediata apropiere a scenei.
Bravo regizorului şi bravo trupei ce a susţinut acest spectacol lansat în noua sală-studio „Grigore Grigioriu”. La sigur, regretatul Grigore Grigoriu s-ar mândri cu reuşita acestor tineri entuziasmaţi.
Mihaela Perciun
