Adevărul care supără comuniştii

Însă anul 1947 a fost unul roditor – şi tot comuniştii se lăudau în rapoartele lor că Moscova a trimis destule alimente. Alte documente ieşite din arhivele comunismului demonstrează că foametea din 1947 a fost organizată de sovietici pentru a îngenunchea orice formă de rezistenţă. Iar apoi, cu mult calm, funcţionarii comunişti au consemnat în procese-verbale reci că basarabenii au început să se ucidă şi să se mănânce între ei.

Mai sunt şi alte dosare care dovedesc că în baza unui simplu denunţ, provocat poate de o neînţelegere între vecini, oamenii erau luaţi de-acasă în toiul nopţii şi executaţi fără nici un fel de judecată. S-au păstrat integral şi dosarele operaţiunilor de deportare, când sute de mii de oameni erau suiţi în trenuri şi duşi în străfundurile Asiei. Nici un om de bună credinţă nu poate nega toate aceste dovezi. Doar urmaşii comuniştilor sovietici se grăbesc să se dezvinovăţească. Lista lor de argumente din ziua de azi nu se deosebeşte foarte mult de lista de acum 50 de ani.
După ce a semnat un protocol secret cu Hitler, Stalin a negat până la moarte că acest protocol a existat. Uniunea Sovietică a continuat aceeaşi politică până în preajma dispariţiei sale. Documentul era tipărit în toată lumea, conform copiei din arhivele germane. Doar sovieticii îi negau existenţa cu îndârjire: aşa ceva nu a existat. La fel şi acum la Chişinău – documentele din arhive au ieşit în spaţiul public, comuniştii susţin sus şi tare: aşa ceva nu a existat. Nu au fost ucişi oameni, nu au fost deportaţi, nu a existat foamete provocată, nu a existat canibalism. În loc să recunoască întregul cortegiu al crimelor săvârşite de înaintaşii lor ideologici şi să renunţe la simbolurile unei ideologii criminale, comuniştii de azi se dovedesc demni urmaşi ai liniei de partid. Dacă partidul spune că aşa ceva nu există, atunci nu există.

Ba mai mult, comuniştii se reped să-i acuze pe cei care se străduiesc să aducă la lumină adevărul. Gama argumentelor se diversifică aici: cei care vor să afle adevărul ar fi un fel de inchizitori care seamănă discordie în rândul societăţii, este nevoie de linişte în societatea de la Chişinău, nu avem timp să discutăm aceste chestiuni. Este ca şi cum un om l-ar ucide pe altul şi i-ar lua casa. Iar după mai mulţi ani, când fiii şi nepoţii celui ucis i-ar cere socoteală, ar începe să spună: dar de ce vă amintiţi de toate acestea, nu mai bine să fim prieteni, de ce să vă dau înapoi casa aceasta, doar este a mea?

Că nu vor să admită crimele trecutului ar mai fi cum ar mai fi. Niciun ucigaş nu priveşte cu plăcere la faptele sale. Dar comuniştii de la Chişinău vor să conducă în continuare. De data aceasta după alte metode, însă ideea principală rămâne aceeaşi: un grup de iniţiaţi care face şi desface orice în societate. Nu există legi, nu există dezbateri – există doar voinţa grupului de la putere, care face legi noi şi le modifică pe cele vechi în funcţie de interese. Voinţa alegătorilor nu are nicio relevanţă, alegătorii fac parte dintr-o scenetă care să dovedească lumii că ar exista o oarecare democraţie. În rest, totul trebuie acoperit cu un văl în spatele căruia Partidul ştie mai bine decât oricine ce trebuie făcut.