Acum, câteva luni, aflându-mă în Bucureștiul revoltat, mi-a fost dat să văd ceea ce, cred, îi este dat să vadă omului o singură dată în viață. Am urcat repede pe niște troiene de zăpadă, apoi pe un gard de zăbrele, ca să ajung pe suportul unui felinar care dădea spre centrul pieței, pe linie dreaptă, sud-est – nord-vest.
Eram grăbit să ajung într-un punct din care să văd ceea ce voiam să văd. Ceea ce, după cum vă spuneam, nu am mai văzut vreodată. Aproape 300 mii de oameni, posesorii a aproape 600 mii de brațe, cei mai mulți dintre care țineau câte două aparate de telefon mobil cu lanternele pornite. Și, chiar în momentul în care gambele mele anchilozate de frigul pătrunzător, umezeală și stat în picioare înconjurat de protestatari, mi-au îndreptat picioarele pe mica platformă de marmură lunecoasă, au început să se audă acordurile imnului, urmate de vocile oamenilor, care acoperiră în milisecunde instrumentalul. Făcând loc pentru o amalgamare de voci și vuvuzele, vocile inundau aerul rece și-l umpleau de viață, de simțire, de dăruire. Vuvuzele țineau isonul, dând intonării imnului o notă mai solemnă decât la oricare dintre meciurile de pe Stadionul Național.
Ochii mei au văzut, apoi, cum din luminile intermitente ale nopții, strălucind precum niște galaxii îndepărtate pe cerul munților din deșertul Atacama, se nasc, ca-ntr-un adevărat efect Doppler, culorile noastre: albastru, galben, roșu. Chiar dacă stăteam pe loc, mi-am aruncat privirea în depărtare și am văzut cum contururile telefoanelor mobile, ale lampioanelor multicolore, ale vuvuzelelor și acoperișului Muzeului Țăranului Român, puțin spre stânga, încep să-și piardă acuitatea. Priveam în jurul meu și uneam, în câmpul vizual, o lumină cu alta, un contur cu altul, o față îndepărtată cu una mai apropiată. Totul, cu ochi obosiți. Și puțin împăienjeniți de atâta lumină, care inunda o lungă noapte milenară, transformând-o în zi.
Și știu că-n acea noapte, după ce mi-a fost dat să văd și să simt, mergeam spre casă, alături de prieteni, fără să mă mai preocup de găsirea vreunui mijloc de transport urban. La un moment dat, am ajuns în Piața Unirii și m-am oprit acolo. Și pentru că oboseala mă dobora, am stat în fața magazinului Unirea și am luat apoi autobuzul de noapte 106. După ce-am ieșit din Piața Unirii și m-am înscris pe bulevardele care fac legătura cu sudul Capitalei, m-am dat pradă, din nou, gândurilor. Era, însă, o altă stare decât cea în care-ți amintești diferite lucruri din trecut. Era o stare de veghe, de liniște activă. Era starea de „oricum, totul va fi bine, indiferent de… ”. Și știu, știam atunci, că nu m-am gândit niciodată prea mult la Dumnezeu și la planurile lui cu noi, oamenii. Dar atunci am avut senzația că însuși El, Cel de Sus, și-a coborât mâna caldă și dătătoare de viață, întotdeauna iertătoare, peste poporul meu. Am spus poporul meu – în pofida divizării acestuia în statele România și Republica Moldova, a existenței comunităților istorice din statele care ne înconjoară și cele din apropiere (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Macedonia, Albania, Grecia, Croația), a minorităților naționale din statele mai îndepărtate și a emigranților noștri de pe tot mapamondul, care se întorc acasă pentru a pleca din nou, ca să ne menținem atât ființa națională, cât și cea socială.
Mi-am spus așa: dacă acești oameni au putut ieși fără să-i scoată cineva în stradă, fără lideri politici care să le spună, de la o tribună improvizată în fața Palatului Victoria, într-un număr atât de mare la București, și tot pe atâția în alte zeci de orașe mari ale țării, atunci acest popor nu poate fi învins.
Atunci a fost momentul meu de schimbare a modului în care-i vedeam pe românii născuți în Țară. Iar asta s-a întâmplat foarte simplu, de fapt. M-am simțit ca la manifestațiile noastre din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, cu drapele tricolore și zeci de mii de oameni pe lângă mine. Și la București s-a întâmplat tot asta. Aproape tot asta.
Diferența care derivă din acest „aproape”, îmi este greu, mie, basarabeanului, s-o exprim în cuvintele potrivite. De aceea voi spune doar că este ca atunci când pui între foaia de deasupra și foaia dedesubt o hârtie de turnesol și scrii ceva cu pixul. Sau, poate, trasezi niște contururi. Bucureștiul din februarie 2017 fiind, evident, foaia de deasupra. Cea pe care scrii cu pixul și-ți pui și semnătura olografă, adică autentică.
Adică e ceea ce nu mai văzusem niciodată în lunga mea experiență de proteste sub drapel tricolor românesc, în Chișinău sau în alte orașe. Au fost zilele în care poporul român a demonstrat lumii că EXISTĂ.
…Noaptea, târziu, pe la trei și jumătate, când începusem să tremur de frig în fața magazinului Unirea, un protestatar m-a abordat cu privire la ora de plecare a autobuzului nocturn Nr. 106. I-am răspuns. M-a întrebat de unde sunt și i-am spus – nici după 10 ani în România nu reușesc să-mi reprim accentul moldovenesc. M-a întrebat de Basarabia și i-am spus. M-a rugat, apoi, să-i spun cine sunt basarabenii. Și i-am răspuns că pentru mine unii dintre ei sunt niște eroi.
Am coborât în locuri diferite și nu ne-am mai văzut niciodată.
Dar, oricine ar fi fost, mi-a dat să beau din apa lui, un pet de trei litri aproape plin, eu neavând nici apă la mine, nici, în acel moment, bani să-mi cumpăr.
Apoi, în toate zilele care-au trecut de atunci până acum, mi-am dat seama că eroi suntem fiecare pentru celălalt, și nu dacă ne-o dorim, ci pentru că trebuie, însă numai atunci când trebuie.
