În secolul vitezei, cum ne place să spunem că trăim, acest lucru pare imposibil. Ori că stai la sat, ori la oraş, ţi se pare imposibil să te rogi fără întrerupere. Ai de lucru, pe stradă sau în grădină; eşti obosit, nu ai cum să ajungi la biserică fiindcă abia duminica te poţi odihni în linişte – indiferent care e motivul, scuza e una singură: nu ai timp!
Trăim cu impresia că rugăciunea neîntreruptă este pentru preoţi sau călugări, iar când se întâmplă să descoperim că aceştia nici la biserică nu merg când trebuie, ne supărăm şi ne simţim şi mai îndreptăţiţi să neglijăm rugăciunea, că dacă „uite aşa e preotul, ce să mai ceară Dumnezeu de la noi?”.
Rugăciunea nu e o sarcină obositoare pusă în spatele omului, oropsit şi ocupat, de un Dumnezeu căruia Îi place să Îşi audă numele. Noi suntem cei care ar trebui să avem nevoie de rugăciune. Pentru că rugăciunea e vorbirea omului cu Dumnezeu.
Vorbim la telefon cu prietenii, intrăm pe skype, pe messenger, pe facebook, pierdem ore în şir să „discutăm” cu prieteni virtuali – care nici nu ştim dacă sunt cine pretind; credem în existenţa acestor prieteni, dar ne îndoim de existenţa lui Dumnezeu. Sau credem cu toată puterea în El, dar nu avem timp să ne rugăm. Avem însă timp de o cafea sau un pahar de vin cu prietenii, avem timp de internet sau de seriale. Toate astea din cauză că pentru noi rugăciunea e o datorie grea şi neplăcută, în loc să fie o necesitate de a-L ţine pe Dumnezeu cât mai prezent în viaţa noastră.
Există o vorbă pe care părintele Rafail Noica o spunea celor ce se spovedeau la el, plângându-se că nu au timp să se roage: „Pune un Doamne înaintea fiecărui gând de al tău şi transformă-ţi gândul în rugăciune”. Adică atunci când te gândeşti „azi trebuie să fac asta şi asta”, spui „Doamne, azi trebuie să fac asta şi asta”. Şi chiar dacă nu e un acatist, e un gând spre Dumnezeu, în care recunoaştem dependenţa noastră de El. E cam acelaşi lucru pe care îl fac părinţii la bătrâneţe. Când copiii sunt departe, se uită la o poză de-a lor sau pur şi simplu îşi amintesc de ei şi încep să le vorbească cu glas sau în gând. Şi asta fiindcă îi iubesc.
Deci dacă noi nu simţim nevoia să îi vorbim lui Dumnezeu, chiar dacă timpul nu ne ajută să o facem în genunchi – ore întregi – la icoana din casă, dacă nu simţim nevoia asta nici măcar aşa cum părinţii vorbesc cu fiii lor, înseamnă că nu Îl iubim pe Dumnezeu, oricâte alte scuze am invoca.
