Din 16 ianuarie 2009 si pana azi, mi-e tot mai greu sa-mi inteleg existenta reala pe pamant, fara a-l astepta (intr-o zi sau alta, cand ii e cu putinta) pe Grigore Vieru sa-mi intre in casa. Intr-adevar, nu mi-am inchipuit, in numeroasele ocazii in care am fost impreuna, ca va veni si clipa imposibilei revederi. Clipa? Eternitatea imposibilei revederi.
Intr-un jurnal de front pe care l-am scris in 1992, cand il determinasem pe marele poet sa mearga, impreuna cu mine, pe liniile frontului transnistrean, notam (si, iata, astazi subliniez) sintagma potrivita pentru el: poetul divin al neamului nostru.
In trupul lui firav si in sufletul lui mare, in inima lui, care nu a mai avut puterea sa lucreze, intr-o noapte de ianuarie, la Chisinau, au incaput si numeroasele poveri ale unui destin zbuciumat, de poet exilat inlauntrul propriului sau, dar si grija fata de noi, ceilalti, fata de Romania intreaga si fata de tulburele ei viitor.
S-a certat pentru mine cu toata lumea. M-am certat pentru el cu toata lumea. Acum, dupa atat de timpuria lui moarte, intamplata inainte ca el sa implineasca 74 de ani, trebuie sa ma mai cert inca o data cu cei care l-au ranit, l-au minimalizat
si l-au nedreptatit cu cinism sau cu inconstienta. Lenta lui asasinare s-a petrecut sub ochii nostri, pe ambele maluri ale Prutului.
Groaznica placa de beton, de care s-a izbit, fatal, masina in care era Grigore Vieru, cand el venea de la Sarbatoarea Eminescu, aglutineaza si finalizeaza, duce la apogeu toate eforturile denigratorilor si dusmanilor lui Grigore Vieru de la Chisinau si de la Bucuresti.
Un fost critic literar, parasindu-si vocatia si bunul gust, crede ca e amara apa acestui limpede si intremator izvor, fara a face un control al sistemului hepato-biliar personal, sa afle ca amaraciunea vine dinauntru, de la rezervele de bila, ale vezicii sale confuze. Si declara, cu infatuare si nerusinare, ca Vieru e un poet notabil. Probabil ca domnul ambasador vede in acest calificativ un gest generos al sau, din moment ce, intr-o carte a sa, cica, Vieru e considerat un poet cu totul depasit. In fapt, depasit e dragul nostru mickey-mouse, invidios si pe melc, pentru ca, prin viteza pe care o dezvolta acesta, iesind putintel din cochilie, ii pericliteaza urechile prea dezvoltate ale acestui personaj statator, care a luat-o razna, rau, daca la batranete il injura si pe Eminescu.
Iata, in aceasta noapte, in care caut duhul lui Grigore Vieru, in textele lui si in necuprinsul impenetrabil din jurul nostru, trebuie sa mai notez o eroare care devine coincidenta zapacitoare. Pe o carte a sa, „Cat de frumoasa esti”, pe care mi-a daruit-o acum cativa ani, fratiorul meu viteaz, stapanit de cine stie ce intuitii si premonitii, a scris urmatoarele: „Lui Adrian – mare indragostit si mare creator de poeme de dragoste – cu aceeasi veche pretuire, Grigore. 19 ianuarie 2009”.
Atentie: 19 ianuarie 2009! Sa se observe ca data pe care considera Grigore Vieru ca trebuie sa o aseze in finalul dedicatiei sale catre mine era nu 2002, nu 2003, ci 19 ianuarie 2009. Nu m-am gandit, atunci, ca trebuie sa citesc atent si data. Dar ciudatenia acestei greseli prevestitoare m-a speriat, dandu-mi seama ca Vieru si-a scris, de fapt, in acea dedicatie, data mortii lui viitoare, doar ca s-a grabit cu o zi. Nu pot sa pricep de ce a facut el tocmai aceasta greseala. O greseala care-i margineste destinul.
|
Prin „mama personala” ni se transmite arhetipul mamei universale. Se ajunge, in fapt, la o mama suprapersonala, o mama-idee, proiectandu-se in eternitate, o mama hieratica meritand adoratie, actionand suprasenzorial, ca un fluid invaluitor… (Constantin Ciopraga) Bland si viteaz, traditionalist si modern, Grigore Vieru ne-a dat o „Albinuta” pentru intreaga Romanie de azi si de maine. (Eugen Coseriu) Grigore Vieru se cuprinde in inima romanilor ca Varful de Dor in lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului in campia Baraganului, ca strugurii in viile Moldovei intregi si ca miraculoasa noapte a colindelor in fereastra copilariei. Tot timpul inspirat si bland, si plin de furtunile ce domina povestea Nistrului, inscriindu-si durerea in Marea Neagra. (Fanus Neagu) Un poet care si-a asumat greul unui grai, trecandu-l prin inima sa si, incarcat de rabdare, intelepciune si noua frumusete, il intoarce semenilor sai, care-i deschid de buna voie inima sa-l primeasca, pentru a duce mai demn pe mai departe viata in spiritul dreptatii si iubirii ce covarseste si poate birui totul, al credinciosiei fata de cele nepieritoare si al nadajduirii ce nu poate da gres, un asemenea poet ramane-va „suflet in sufletul neamului sau”. (Ioan Alexandru) Compunand versuri pentru copii, poetul marturisea ca, scriindu-le, aude si melodia, pe care o comunica apoi unui compozitor. Toate versurile sale au, de fapt, o melodie unica, inconfundabila si nu este de mirare ca in spatiul natal aceasta creatie este atat de populara si indragita… Vorbeam mai inainte de o constiinta afectiva. Trebuie sa adaugam la aceasta o constiinta propriu-zisa de artist, in sensul traditiei romantice ilustrata de un Eminescu, dar si de un Lermontov si un Puskin. In peisajul cam sofisticat al liricii contemporane, uneori prea compusa si prea cerebrala, versul sau tasneste in lumina proaspat, cu forta de gheizer. (Marin Sorescu) Grigore Vieru este un mare si adevarat poet. El transfigureaza natura gandirii in natura naturii. Ne imprimavareaza cu o toamna de aur. Cartea lui de inima pulseaza si imi influenteaza versul plin de dor, de curata si pura limpezire. (Nichita Stanescu) O sublima blandete strabate in firea si in scrisul acestui exceptional pazitor al fiintei nationale. Am bagat de seama ca tocmai blandetea mioritica ii exaspereaza pe adversarii de azi ai lui Grigore Vieru – oameni acriti de necrutatoarea invidie a fratilor complotisti din balada. (Theodor Codreanu) A fost comparat pe buna dreptate cu Eminescu, Cosbuc, Goga, Blaga, dar aceasta comparatie nu trebuie oprita la nivelul exprimarii artistice. (Viorel Dinescu) Daca exista o vesnicie romaneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti. (Ion Milos, Suedia) |
