Când, recent, actuala conducere (liberală şi democratică) a decis ca RM să participe pe 9 mai cu un detaşament de militari la parada militară de la Moscova, cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la încheierea „marelui război pentru apărarea patriei”, acelaşi Toma Necredinciosul a observat maliţios: Vezi, maestre, pregătirile pentru sărbătoarea din mai 2012 merg bine… Vineri seară, Toma Necredinciosul m-a sunat ca să-mi mai picure un strop de venin în suflet: Felicitări, maestre, idolul şi protejatul dumitale, Vlad Filat, a băut şampanie, împreună cu Voronin, la recepţia de la Ambasada Rusiei, în legătură cu sărbătoarea biruinţei poporului sovietic asupra Germaniei naziste şi a României fasciste… Sunt obişnuit cu insinuările şi calomniile de tot felul – cei peste 15 ani de ziaristică mi-au creat o anumită imunitate faţă de asemenea împunsături. Şi totuşi, dacă problema există?
1. Proiecte politice pentru R. Moldova
Într-un editorial mai recent îi reproşam actualei Alianţe de guvernământ că nu are un proiect politic de viitor pentru RM. Reproşul a provocat strigăte nedumerite din partea unor lideri ai AIE: „Cum n-avem!? Avem!!!”… Fiind convins că nu există, mă întrebam, atunci, care-i acest proiect? Acum nu mai sunt atât de convins că AIE nu are un proiect politic de viitor. Dar care e? Să facem o „excursie” rapidă prin istoria de 20 de ani a proiectelor statului RM. Căci, de când este „independentă”, au existat câteva proiecte privind „Statul Independent şi Suveran R. Moldova”.
Primul a fost proiectul unionist. El nu a fost elaborat ca un document aparte, ci s-a conţinut implicit în Declaraţia de Independenţă din 1991, fiindcă atunci, în 1991, Independenţa nu putea fi declarată decât faţă de Moscova, nu şi faţă de Bucureşti. Al doilea proiect a fost unul tot „unionist”, numai că se avea în vedere refacerea URSS, prima etapă fiind unirea cu Rusia şi Belarus. Autorii lui au fost comuniştii (sub noul chip de interfrontişti şi socialişti). Al treilea a fost proiectul statalist, lansat de cel de-al doilea parlament constituit din comunişti (sub chipul aşa-zişilor „agrarieni moldoveni”, al inter-frontiştilor şi socialiştilor. Stataliştii respingeau proiectul unirii cu România, formal respingeau şi proiectul unirii cu Rusia. La baza lui stătea un „concept” foarte simplu şi clar – nu vrem nici cu Rusia, nici cu România, vrem să fim stat independent. Având drept simbol „spicuşorul”, proiectul dat devenise popular mai ales în sânul ţărănimii, dar şi al altor categorii sociale urbane. În scurt timp, la proiect au aderat oportuniştii politici din taberele extreme – frontiştii şi interfrontiştii (comuniştii). Acesta a fost, de fapt, primul proiect politic moldovenesc de după 1990, elaborat de Moscova şi promovat de moldoveni. Statul ce urma să fie edificat conform acestui proiect trebuia să aibă o identitate proprie – una moldovenească, originală, distinctă şi opusă celei româneşti. Astfel a început calvarul edificării statalităţii moldoveneşti, care a făcut din noul stat independent RM unul dintre cele mai sărace state din Europa, sfâşiat de drama identităţii, cu o populaţie divizată etnic, cultural, religios ş.a.m.d., cu o administraţie diletantă şi coruptă – într-un cuvânt, un adevărat paradis pentru tot soiul de aventurieri politici.
Cu toate că a fost votat masiv de moldoveni, parlamentul agrarian s-a prăbuşit, iar partidul agrarienilor nu a acces în viitorul legislativ. E adevărat că s-au prăbuşit autorii politici ai proiectului, nu şi proiectul. Dar dispariţia politică a agrarienilor a fost primul semnal că proiectul statalist are nişte vicii de fond fundamentale.
2. Independenţă, faţă de cine?
Din păcate, lecţia nu a fost învăţată şi, pe ruinele parlamentului (proiectului statalist) agrarian, se ridică guvernarea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme – o struţocămilă politică, formată din stataliştii lui Lucinschi-Diacov, comuniştii lui Voronin şi… democraţii din Convenţia Snegur-Roşca-Matei (compusă din stataliştii lui Snegur şi unioniştii lui Roşca şi Matei). Divergenţele dintre componentele ADR, ca şi cele din sânul Convenţiei) erau de natură principială şi vizau identitatea statului RM. Stataliştii lui Lucinschi-Diacov erau pentru identitatea moldovenească (limbă moldovenească şi popor moldovenesc, distincte de limba română şi poporul român). Deşi încă nu se declarau statalişti, comuniştii pactizau cu stataliştii lui Lucinschi-Diacov. În Convenţie, precum am văzut, în afară de unioniştii lui Roşca-Matei, exista tabăra statalistă puternică a lui Snegur. Astfel, reprezentanţii proiectului unionist (unirea cu România) au lăsat-o mai moale, au devenit mai „pragmatici” şi susţineau deschis ideea Independenţei RM.
Ajunşi aici, trebuie să spunem un lucru. În concepţia proiectului agrarian, apoi a celui aderist, independenţa RM era deja înţeleasă ca independenţă, înainte de toate, faţă de… România. Unioniştii, devenind şi ei politicieni pragmatici, făceau un joc dublu: în România şi la „seratele de suflet” de la Chişinău erau români, nu recunoşteau statul RM, iar în campaniile electorale, la întâlnirile cu alegătorii, erau adepţii independenţei şi statalitatăţii RM. Duplicitatea lor devenise atât de evidentă pentru oameni, încât a rărit cu mult rândurile adepţilor curentului unionist.
3. De la unionism la „Moldova, o ţară de succes”
Mai departe, cum se spune, e şi mai interesant. La scurt timp după demiterea Guvernului Sturza are loc prima metamorfoză excepţională a comuniştilor: aceştia renunţă la proiectul unirii RM cu Rusia-Belarus şi se declară singurii statalişti şi apărători adevăraţi ai independenţei RM. În această perioadă se produce prima apropiere deschisă şi colaborare deschisă a statalistului Voronin cu unionistul Roşca. Din acest moment, curentul unionist este, de facto, scos pe tuşă şi redus la tăcere. Cu susţinerea tacită a PPCD, Voronin câştigă alegerile din 2001 şi comuniştii devin majoritari. Preluând toată puterea în RM (preşedinţia, parlamentul şi guvernul) comuniştii preiau proiectul statalist, se declară singurii apărători ai independenţei şi statalităţii RM, are loc o includere deschisă a RM pe orbita Rusiei, se declanşează deschis războiul pe toate fronturile împotriva Românei. Rolul de „opoziţie” îl preia Roşca, tot el fiind şi singurul reprezentant al… curentului unionist.
Adevăraţii şi puţinii reprezentanţi ai acestui curent sunt supuşi unui adevărat măcel public. Rolul de călău al unioniştilor i-a revenit aceluiaşi „unionist” Roşca. După alegerile parlamentare din 2005 se produce „coaliţia monstruoasă” – când, pe 4 aprilie, Roşca intră în alianţă deschisă cu Voronin, dar pe post de… „opoziţie constructivă”, PPCD mai mimând încă rolul de partid unionist. Însă, spre sfârşitul mandatului, PPCD renunţă şi la această mimare, îmbrăţişând proiectul statalist şi lansându-se în campania electorală cu lozinca „R. Moldova o ţară de succes”.
Alegerile din 2009 s-au produs pe fundalul unei dominaţii totale a reprezentanţilor proiectului statalist Voronin-Roşca. Rolul de opoziţie anticomunistă a fost jucat în parlamentul precedent de AMN-ul lui Serafim Urecheanu, el fiind, de asemenea, reprezentant al proiectului statalist, nu unionist. Astfel, s-a ajuns la situaţia când unionismul la nivelul societăţii civile era reprezentat de Forul democrat român (condus de poetul Nicolae Dabija), iar la nivel politic – doar de Mişcarea Unionistă (neînregistrată) a lui Ilie Bratu, care aduna câteva zeci de oameni la „mitingurile” ei… Acesta era, incontestabil, o biruinţă măreaţă a lui Voronin şi Roşca asupra curentului unionist. Mai ales că, după alegerile din 2005, comuniştii acceptau o singură „religie”: RM este stat independent (de România), cu o identitate moldovenească (antiromânească) agresivă. Atmosfera era sufocantă, explozivă…
4. „Proiectul politic Filat”
…Şi în această atmosferă, cu doi ani înainte de alegeri, apare „proiectul politic Filat”… Deşi în echipa de conducere a noului partid figurau oameni noi, cu idei unioniste, deşi a „absorbit” foarte mulţi foşti militanţi ai fostelor partide unioniste, totuşi, noul partid, declarat anticomunist radical, se înscria în proiectul statalist. Toţi au înţeles că PLDM-ul lui Vlad Filat nu este un partid unionist, ci unul care va promova şi va pune la bazele statului RM valorile identitare româneşti. De aceea, noua formaţiune s-a şi bucurat de sprijinul masiv al unioniştilor, statalismul ei fiind perceput, repet, ca o manifestare de pragmatism şi… tactică electorală. Singurul „partid unionist” care a trecut pragul în parlamentul din 2009 a fost PL-ul lui Mihai Ghimpu, dar şi acesta a mers în campania electorală cu lozincile consolidării independenţei şi statalităţii RM. Să rezumăm: în alegerile din 2009 toate partidele – şi cele comuniste, şi cele anticomuniste – au făcut alegătorilor aceeaşi ofertă politică: consolidarea statalităţii şi integrarea europeană a RM, şi nu a existat niciun partid unionist care să ofere alegătorilor un proiect politic de alternativă – cel al unirii RM cu România. Aici trebuie să mai clarificăm un lucru.
La un moment dat – şi acest moment a fost finele deceniului trecut – nici chiar foştii unionişti nu mai vorbeau deschis despre proiectul unirii RM cu România. Puţini înţelegeau atunci, dar şi acum, că renunţarea la proiectul Unirii comporta riscul renunţării la lupta pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti a statului R. Moldova. Să se înţeleagă clar: problema nu e ce te declari – unionist ori statalist – şi ce te consideri – român sau moldovean; problema e ce identitate pui la baza acestui stat şi independenţa faţă de cine o promovezi.
5. Replica „7-8 aprilie 2009”
Să însemne oare aceasta că, astăzi, toată populaţia RM a îmbrăţişat un singur proiect politic, cel al consolidării statalităţii în varianta lui Voronin? Dacă ar fi aşa, în societatea moldoveană s-ar fi întronat pacea, liniştea şi consensul pe toate liniile. Evenimentele produse la 7-8 aprilie 2009 la Chişinău demonstrează că, din păcate, lucrurile stau cu totul altfel. Astăzi respectivele evenimente sunt cele mai dezbătute la Chişinău. E adevărat că există foarte multă naivitate şi mult spirit detectivist în aceste dezbateri – se despică firul în patru, se numără paşii de la care s-a aruncat cu pietre, se cronometrează timpul cât s-a aflat Lupu în parlament ş.a.m.d…. Toate „investigaţiile” care se fac, inclusiv raportul „comisiei Nagacevschi”, s-au înglodat însă, fiindcă au avut drept punct de plecare „piatra aruncată în baltă de un nebun”, şi anume, declaraţia lui Voronin precum că aceste evenimente au fost o tentativă de lovitură de stat. Nu mă interesează dacă e aşa sau ba, dar nu înţeleg, de ce trebuie să ne temem să recunoaştem, dacă aceasta ar fi fost adevărat? De ce nu dorim să recunoaştem că, de fapt, întreaga campanie electorală a opoziţiei anticomuniste s-a construit nu numai pe critica adusă lui Voronin personal şi a clanului său, ci pe detestarea modelului de stat edificat de Voronin, a Sistemului creat de acesta în cei opt ani de domnie? Dovadă în acest sens e ceea ce se întâmplă astăzi: Voronin nu mai este, iar energiile noii guvernări se consumă sută la sută nu pe lupta împotriva lui Voronin – gata, el nu-i la putere! -, ci pe lupta împotriva statului şi a sistemului create de el. Anume din acest punct de vedere trebuie privite şi evenimentele din 7-8 aprilie 2009: a avut loc o revoltă masivă a tineretului împotriva statului creat de Voronin – a statului totalitar, mafiot, antieuropean şi antidemocratic ca esenţă, ce are la baza sa o identitate falsă, antiromânească. Aici e problema. Putem admite şi „ipoteza de lucru” că „7-8 aprilie” a fost, la origine, un proiect comunist (de genul „incendierea Reichstagului”), însă faptul că au ieşit în stradă sute de mii de tineri cu lozinci anticomuniste, proeuropene şi proromâneşti dovedeşte că statul creat de Voronin era grav bolnav şi purta în burta lui germenii propriei morţi, viitorul lui „asasin”. Sutele de mii de tineri care au ieşit în stradă au respins nu numai persoana odioasă a lui Voronin, ci Statul creat de el.
Astfel, noua guvernare, AIE, nu este atât voinţa electoratului, cât emanaţia evenimentelor din 7-8 aprilie 2009. Iată de ce, situaţia creată astăzi este extrem de… „delicată”: cele trei componente ale Alianţei (PL, PLDM, AMN), percepute prin grila altui proiect politic, decât cel statalist al lui Voronin, au nimerit în propriile lor capcane. După jumătate de an de la venirea lor la putere, promisiunile PL, PLDM, AMN privind lupta cu corupţia, pedepsirea „stâlpilor” regimului Voronin, decomunizarea şi desovietizarea RM ş.a. au devenit adevărate capcane care îi pândesc la orice pas pe Ghimpu, Filat şi Urecheanu.
6. AIE nu are un proiect politic nou
Ceea ce se întâmplă astăzi în RM nu mai e în favoarea AIE. Lupta la vârf pentru putere, rivalitatea pentru poziţia de lider (care nu mai pot fi ascunse), oscilaţiile între Bucureşti şi Moscova care se fac la solicitarea şi pe placul Moscovei, vasalitatea tot mai mare faţă de Moscova, care e prezentată ca o manifestare de „pragmatism politic” şi care jignesc o bună parte din alegători – şi toate acestea pe fundalul unei degradări continue a nivelului de viaţă – dovedesc că la putere a venit o guvernare care nu este înarmată cu un proiect politic nou şi viabil pentru viitorul RM. Părerea mea este că AIE calcă pe aceeaşi greblă pe care au călcat şi precedentele guvernări: vrea să se menţină la putere fără a demonta falsurile identitare şi istorice pe care a fost edificat statul lui Voronin. Neavând un proiect politic nou, AIE l-a preluat, tacit, pe cel vechi, agrarian, aderist, apoi comunist-pepecedist: consolidarea statalităţii moldoveneşti (antiromâneşti), independenţa (faţă de România) şi integrarea europeană prin Moscova – de la parada militară din Moscova, direct la Bruxelles!.. E adevărat, în actuala versiune, a Alianţei pentru Integrare Europeană, vechiul proiect pare a fi mai uman, mai „parfumat”, mai european şi mai proromân, dar şi asta e o iluzie deoarece, cu cât ne mişcăm înainte, cu atât aceste „farmece” vor dispărea pentru că se sfidează o situaţie obiectivă, realmente existentă: un stat cu identitate falsă nu are viitor.
Născută şi adusă la putere de o explozie de revoltă cu o identitate românească exprimată clar pe 7-8 aprilie 2009, noua guvernare perseverează pe un proiect moldovenist detestat şi respins de cei care au născut-o. Cei care au ieşit în stradă pe 7-8 aprilie 2009 nu vor vize cu ţârâita, românism cu porţia, identitate românească cu voie de la poliţie ş.a.m.d. Dacă în viitoarea bătălie electorală AIE va trebui să se confrunte cu comuniştii pe tema care e mai moldovean şi mai statalist, atunci şi actuala Alianţă va avea parte de un 7-8 aprilie al ei. Mă miră comportamentul sinucigaş al liderilor AIE în legătură cu „fenomenul 9 mai” care, de fapt, va aduce voturi lui Dodon şi Munteanu, pentru că prin „pragmatismul” lor politic Ghimpu, Filat şi Urecheanu confirmă, de fapt, şi susţin că adevărul istoric e de partea comuniştilor. După 20 de ani de proiecte stataliste este clar că RM are nevoie de un proiect geopolitic de viitor. Este o dovadă de profundă miopie politică, dar e şi o crimă să mai supui supliciilor stataliste încă o generaţie de basarabeni. Oamenii luminaţi ai acestei ţări trebuie să se aşeze la masă şi să discute problema, pentru că problema există.
