Săptămâna trecută, başkanul Autonomiei găgăuze, Mihail Formuzal, a făcut o declaraţie scandaloasă, care în mod direct loveşte în imaginea R. Moldova şi care aduce atingere independenţei şi suveranităţii acestui stat. El a cerut ca de acum înainte Autonomia să elibereze diplome de liceu în care să nu fie incluse notele la disciplina „limba şi literatura română”… Tradusă din găgăuză în română, această declaraţie sună astfel: autorităţile autonomiei nu recunosc limba oficială a statului R. Moldova şi nu o vor studia în şcoli. Declaraţia a fost comentată (superficial) de câţiva politicieni, autorităţile statului însă au luat apă în gură, şi aceasta în situaţia când declaraţia lui Formuzal viza anume politica statului în domeniul respectiv…
Nu zic că Formuzal nu trebuie criticat, dar prea des noi rostim „turcul plăteşte” când, de fapt, trebuie să plătească statul nostru. Căci, ciudat stat mai avem noi! Reprezentanţii lui de vârf fac subiect de importanţă naţională dintr-un fleac, dar trec cu ochii închişi şi cu urechile astupate pe lângă lucruri cu adevărat grave, de real interes naţional, care umilesc demnitatea acestui stat. E-adevărat, a luat atitudine faţă de declaraţia lui Formuzal – în stilul lui „centrist” – preşedintele interimar Marian Lupu, dar nu am auzit reacţia Guvernului, or, Guvernul este autoritatea centrală responsabilă de toate politicile statului la toate nivelurile. Nu s-a produs pe această temă nici chiar purtătorul de cuvânt al premierului, care să iasă şi să ne anunţe solemn că „prim-ministru nu comentează asemenea declaraţii…”.
Ar fi simplu de tot dacă de situaţia limbii oficiale a R. Moldova în UTA Gagauz-Yeri ar fi vinovat (doar) başkanul Formuzal. Adevărul e că limba oficială a acestui stat – care în curând va serba cu surle şi trâmbiţe 20 de ani de independenţă – o duce prost şi la ea acasă, nu numai în „autonomii”. Nu ştiu cu ce cunoştinţe de „limbă moldovenească” ies din şcoli absolvenţii de etnie rusă din Transnistria, unde „limba moldovenească” este una dintre cele trei „limbi de stat”. Ştim însă foarte bine cum vorbesc limba oficială a R. Moldova absolvenţii şcolilor ruse din „metropolă”… Şi pentru această situaţie tristă nu trebuie să plătească numai turcul. Să recunoaştem, Mihail Formuzal este încă un başkan bun – să vedeţi ce s-ar întâmpla acolo, dacă başkan ar fi unul ca banditul Igor Smirnov de la Tiraspol!..
Vina pentru starea deplorabilă a limbii oficială pe teritoriul R. Moldova o poartă autorităţile statului. Şi punctum! De ce ne supără propunerea lui Formuzal de a nu mai pune note la Română, dar nu ne supără şi practica introdusă de autorităţile R. Moldova de a exclude Istoria de la examenele de BAC? Adevărul e că patriotismul nu mai este o preocupare a statului şi nu mai e o virtute la moldoveni. Astăzi este o ruşine să fii patriot… etnic. Despre acest patriotism unii vorbesc cu jenă, alţii cu dispreţ. Oficial este admis doar patriotismul politic, administrativ – „patriotismul statal” -, celelalte forme de patriotism fiind proscrise. (Modelul clasic de „patriot moldovean” al zilei de astăzi este cetăţeanul… bâlbâit, cel care vorbeşte prost limba română sau nu o vorbeşte deloc.) Dacă Istoria nu mai poate fi obiect de examen la BAC, nici literatura în şcoli nu mai este un obiect educativ, iar literatură patriotică e privită ca un coşmar, ca un ecou periculos al unor epoci primitive. George Coşbuc? Las-o baltă, tată, că râde lumea! Care „fire de tort”, care „pocnind din bici pe lângă boi”, care „regina ostrogoţilor”, care „El-Zorab”?!. Octavian Goga? În ce veac trăieşti, neică? Ai uitat din ce partid a făcut parte individul şi ce idei promova?!. Şi tot aşa mai departe. De Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu sau Alecu Russo nici nu mai pomeniţi, că veţi fi privit cu compasiune… Creangă e demodat mortal – care „capră cu trei iezi”, când îl avem pe Harry Poter?.. Mihai Eminescu mai rezistă, însă numai de două ori pe an, protocolar, la 15 ianuarie şi la 15 iunie, dar aşa, uşurel, cu „somnoroase păsărele” şi „a fost odată ca-n poveşti”. Eminescu naţionalistul nu mai este evocat nici la sărbători. Dimpotrivă, se trece cu o nedisimulată precauţie pe lângă acest subiect. Şi motivaţia e pe potrivă – cum să porneşti în Europa cu un asemenea Eminescu. Iată dacă am avea mărturii că ar fi fost homosexual şi i-ar fi urât pe români – altă treaba!.. Secolul XIX? Un secol al naţionalismelor. Secolul XX? Un secol plin de sânge. Tragem o plapumă grea a uitării peste două secole de naţionalisme, extremisme ideologice şi sânge. Iar românii dintre Prut şi Nistru care nu se pot regăsi în ideologia moldovenismului primitiv sunt declaraţi nu doar marginali, „încremeniţi în proiectele naţionaliste ale secolului XIX!”, ci şi antistatalişti, cu precizarea terminologică de rigoare: xenofobi, legionari, fascişti. Adică tot acolo ajungem. Şi la urmă – turcul plăteşte!
…Grigore Vieru este un mare poet naţional şi naţionalist. A recunoscut-o el însuşi, pe silabe: sunt na-ţi-o-na-list! Tot mai multă lume „bună”, „modernă”, „neafectată de naţionalism” vrea să-l uite pe acest Vieru. Prin tăcerea postumă care se aşterne peste numele lui se încearcă să se re-creeze pentru posteritate un Grigore Vieru palid, timid, trubadur al florilor şi albinelor. Celălalt Vieru, vigurosul bărbat naţionalist, cum a fost periculos în timpul vieţii, aşa şi a rămas. Cu acest Vieru, potrivit „patrioţilor moldoveni”, nu construieşti statalitatea moldovenească şi nu intri în Europa. …Poezia patriotică azi e declarată o ruşine, o emulaţie a unui comunism naţionalist. Astăzi nici un poet serios nu mai face poezie patriotică. Astăzi poeţii serioşi explorează alte dimensiuni, mai adânci şi mai intime. Dacă rişti să pomeneşti de Păunescu, devii automat „ceauşist”; dacă evoci în acest context numele lui Vieru – eşti trecut în tabăra „naţionaliştilor comunişti”.
Simplele manifestări de demnitate umană sunt taxate cu cruzime. Cel care cutează să ceară respectarea limbii şi istoriei e declarat „escroc” şi „profitor”, naţionalist, xenofob şi nazist. A te revolta şi a protesta împotriva rusificării înseamnă să te incluzi automat şi de bună voie în „haita radicalilor naţionalişti”. Această „filozofie” încearcă astăzi să fie ridicată la nivel de filozofie de stat. Aceste „esenţe tari” se fierb astăzi în creuzetul viguroasei naţiuni moldoveneşti! Şi când vedem că am făcut-o lată, că regele e gol, căutăm vinovatul în altă parte – turcul plăteşte!
Nu, fraţilor, noi trebuie să plătim! Să ne descurcăm odată şi odată cine suntem şi ce vrem. Când zic „noi”, mă refer în egală măsură la noi, cetăţenii, şi la autorităţi.
