Totuşi, nu sunt ale nimănui. Sunt ale politicienilor. Şi atunci când arată ca acum, jupuite, pe moarte – înseamnă că alegerile au trecut. Panourile electorale se odihnesc. Pentru că au obosit. Foarte tare. De roşu, de verde, de curcubeu. De feţe. De promisiuni. De vorbe-n vânt.
Trecând pe lângă ele şi oamenii par mai abătuţi. Hotărârea lor de-a vota cu cineva anume, de a susţine, de a-şi arăta convingerile în public, acasă sau în mijloacele de transport – a pălit. O tristeţe grea loveşte moldoveanul după alegeri. Fie că au câştigat „ai noştri” sau „ai lor”. Parcă lipseşte sensul, în general. Unii mari susţinători ai vreunui politician – acum îl critică, de parcă în timpul alegerilor ar fi fost posedaţi, nu ar fi gândit cu capul lor.
Cutiile poştale sunt goale, nu mai avem ce citi… Ştirile de la televizor sunt seci. Natura o ia razna. Cum s-au terminat alegerile – a început furtuna şi o ploaie interminabilă. Plouă cu gheaţă. Satele sunt paralizate, s-a stins lumina, s-a dus recolta. Dacă despre romantism nouă ni s-a băgat adânc în creier expresia „natura şi dragostea” – se pare că pentru vremurile oţetite de acum e mai potrivită expresia „natura şi politicul”. Şi luptă politică, viaţă – avem la alegeri. Ah, cum străluceşte soarele în campania electorală, cum vin artiştii să ne în-cânte, cum se arată recolta fabuloasă, cum ne vine să mergem la bancă să facem rate pentru casă, maşină, cum găinile se ouă non-stop, vacile ne dau supradoze de lapte şi… cum viitorul ni se pare sigur – vrem şi copii!
La oraş ca la oraş – oamenii de voie, de nevoie continuă să meargă la servicii, dacă le au, parcă mai e cumva. La sat însă, unde ploile au distrus tot, speranţa pare a se fi ascuns undeva adânc în glod. Cum vinul şi samahonul s-au terminat sau sunt pe cale de-a se termina, viaţa nu e slăvită nici măcar din beţie.
Şi ce frumos era în sat la alegeri! Veneau tot felul de oameni buni care aduceau ba un kil de orez, ba un ulei, ba o căldare de grâu, chiar şi pixuri şi caiete pentru cei mici. Ziceai că au venit americanii! Şi promiteau că o să aducă şi mai mult.
Îmi amintesc că fiind într-o vară în Antoneşti, Ştefan-Vodă, am observat cum toată strada se agita. Erau toţi în drum pe scaune şi gesticulau pătimaş. La mama au venit câteva vecine să ceară răsad de flori, ca să pună la drum. Pe strada principală s-au acoperit gropile, câteva tractoare au trecut şi pe uliţa noastră – să îndrepte drumul. Am rămas perplex. Nu ştiam ce se întâmplă. Dar un vecin mi-a deschis rapid ochii – „cică” s-ar putea să treacă pe la noi prin Antoneşti ori Ghimpu, ori Filat, ori Lupu.
N-am mai auzit după aia să fi venit careva din acei politicieni. Parcă a fost Lupu în Olăneşti, satul vecin. Dar ce sărbătoare era! Şi au rămas gropile asfaltate (e adevărat că acum au apărut altele).
Aşa că, dragilor politicieni, cel puţin eu m-am hotărât. Vreau alegeri. Vreau ca panourile electorale să prindă culoare, să mă aleg cu un pix sau cu un kil de orez, gropile să fie asfaltate, să-mi promiteţi marea şi sarea, vreau concerte, vreau să sar cu paraşuta, vreau evenimente culturale, vreau să mi se spună zilnic că eu contez! Şi, chiar dacă nervos că am fost trezit, dimineaţa vreau să ridic receptorul şi să aud: „Alo! Sunt Marian Lupu şi…”
