Am rezistat pentru că am fost sinceri în ceea ce facem. Dar şi pentru că am avut foarte mulţi prieteni care ne-au susţinut. Unii dintre ei s-au alăturat colectivului nostru cu rubrici permanente – Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Andrei Vartic, Vladimir Beşleagă, Maria Cosniceanu, Vasile Şoimaru, Anatol Pâslaru, Constantin Cheianu, Dan Dungaciu, Ion Diviza, Mihai Taşcă… Alţii ne-au susţinut moral, precum graficianul Isaia Cârmu, Maria Ciobanu de la Nisporeni, Nina Gorincioi-Cadoppi din Italia, naistul Vasile Iovu… Într-un fel, şi aceştia fac parte din colectivul nostru, ceea ce înseamnă că evenimentul este şi al lor, precum este şi al ziariştilor care au lucrat în echipa noastră, dar drumurile vieţii i-au dus în altă parte.
Una dintre colegele mele actuale, o dulceaţă, mă întreba apropo de eveniment: ce v-a dat TIMPUL?; ce aţi învăţat de la TIMPUL? M-a dezarmat cu privirile sale şi nu ştiam ce să-i răspund, mai ales când a vrut să-i mărturisesc de câţi ani lucrez în ziaristică, dacă, acum nouă ani, participam la pregătirea primului număr TIMPUL.
Am râs, parafrazând o spusă de-a poetului Nichita Stănescu pe scena Casei Scriitorilor din Chişinău: „Ce bine mai era pe timpul lui Brejnev… Pentru că atunci eram tânăr şi frumos!”. Ei bine, pe atunci publicam poezii şi mă visam un poet cu pletele-n vânt. Dar la TIMPUL chiar şi metafora ară. Vrând să-i fac o surpriză – ei, dar şi Dumneavoastră la cafeaua de dimineaţă -, alătur acestor rânduri câteva poezii din „poetul furat de ziaristică”, adică şi de TIMPUL.
Şi parcă…
Şi parcă am mai trăit cândva.
Eram poet de 12 ani…
Pe drapele, ca pe petale de flori,
Scriam poezii despre pace
Pentru lumea întreagă…
Acum, mă întorc
Parcă dintr-un război cumplit,
Cu o mie de răni,
Dar mândru şi bucuros de victorie…
Prin iarba de duminică, sfântă,
A Patriei mele
Îmi cântă păsările
Asemenea unui trecător
Purificat de valul ploilor albastre…
Iubito,
Adă-mi costumul de mire –
Sufletul meu
Vrea să-şi sărbătorească viaţa
În haina aceasta până la urmă…
Se întâmplă ceva ciudat
Se întâmplă ceva ciudat,
Ceva fără de sunet
Şi fără de culoare.
Din înalturi
Se prăbuşesc valuri de fluturi,
Timp uzat
Şi voci rătăcitoare…
De-un secol
Aşteptăm o ploaie deosebită,
Deosebită – o ninsoare albă
Prin care cineva ar trece
Strigându-ne…
Dar pare să fie prea târziu
Sau, poate, prea degrabă.
Iar tu, iubito,
La miez de noapte erai
Pe valurile mării
Cu braţele cuprinse
De flacăra credinţei
Şi flacăra trădării.
Cocoşii de ziuă
Iarăşi au uitat să cânte.
Adormiţi pe garduri
Şi pe arbori goi,
Ei nu văd
Cum pe străzile pustii ale oraşului
Rătăceşte-un înger
Cu aripile murdare de noroi…
Te-am aşteptat
Nu intra.
Acolo unde fulgerele
Despică frunzele
Ori se ştirbesc de ape,
Lumina şi căldura sunt înşelătoare…
Scutură-ţi fluturii de pe haine
Şi nu intra.
După miezul nopţii
Vei putea fi de acum
Pasăre zburătoare bună de vânat.
Nici te bucura
De fericirea care te încearcă.
Mai bine
Însoţeşte-mă către regăsirea noastră.
Astăzi ne va îmbăta polenul florilor
Crescute peste trufaşa mândrie terestră.
Te-am aşteptat atât de mult
Aici, unde fiecare stea
Este un clopot care anunţă
Venirea şi plecarea noastră.
Omul de zăpadă
Ninge des şi de mult,
De parcă am fi în ţara ninsorilor.
Toţi trecătorii au sufletul
De aceeaşi culoare cu hainele…
Prin desimea fulgilor
Se lovesc unul de altul,
Se feresc şi ar intră-n ninsoare.
Din casele cu zăpadă acoperite
Copiii sapă tunele
Şi ies prin ele în stradă…
…Rătăcesc mult.
În zori mă întorc – om de zăpadă
Şi-mi pare rău că o bucurie pleacă
Când alta nu ne găseşte,
Că nu mai ninge,
Că mă ceartă măturătorii…
Prin lumea grăbită,
Te întâlnesc şi pe tine.
Pari o amintire dintr-un film
Ori dintr-o carte, poate.
Râzi mult, ca şi copiii
Care după mine aleargă,
Şi nu mă cunoşti,
Şi mai departe treci…
