S-ar cuveni să încheiem această săptămână calmi, luminaţi, împăcaţi. Ca să vezi însă, un lucru care pare a fi cel mai simplu – ce poate fi mai simplu decât să fii om normal, calm şi liniştit? – nu mai este chiar atât de simplu. Mulţi dintre noi s-au dezvăţat sau nu au învăţat niciodată arta de a trăi în afara urii. Ieri a fost Ziua Umorului. M-am convins, speriat, îngrozit, că noi nu mai putem nici glumi. Noi, când glumim, de fapt rânjim, crispaţi de ură. Îmi telefonează cineva, să mă „păcălească” de 1 aprilie: ai auzit că a murit Voronin? Telefonul mobil se transformase într-un şarpe veninos, nu ştiam cum să-l arunc mai repede, să nu mă muşte. Eu mă tem de omul care îl poate urî pe altul, până a-i dori moartea, chiar duşman fiindu-i. Ştiu, există în limba română expresia „duşman de moarte”, dar credeam că e vorba de o metaforă…
…Unul din misterele copilăriei mele a fost următorul. În una din duminicile de dinainte de Paşti, când părinţii se duceau la biserică să se împărtăşească, dimineaţa, înainte de a ieşi din casă, se apropiau de fiecare dintre noi, cei mulţi şi obraznici, şi, nu ştiu cum solemni, resemnaţi, luminaţi la faţă, ne ziceau: „Te rog de mă iartă…”. Vă imaginaţi ce însemna asta pentru noi? Ei, părinţii, cei care ne puneau pe masă strachina cu lapte şi bucata de pâine, ne roagă să-i iertăm… Vă daţi seama, noi, copiii, aveam „pretenţiile” noastre faţă de părinţi, dar după acest luminat „Mă rog de mă iartă” deveneam alţii… M-am „prins” de atâtea ori în viaţa mea că în unele situaţii, cu unii oameni, când poate trebuia, să fiu „intransigent” şi să demonstrez eternitatea expresiei „duşman de moarte”, în faţă îmi apărea mama din copilărie şi, luminată şi parcă vinovată, îmi zicea: „Te rog de mă iartă”…
…În Săptămâna Patimilor, am citit într-un ziar comunist de la Chişinău nişte atacuri murdare şi scârboase la adresa preotului Ioan Ciuntu, venerabilul nostru preot, cărturar şi Om al Cetăţii… Mi-e ruşine… De aceea, zic eu, în locul hulitorilor: „Te rog de mă iartă, părinte…”. Şi mai zic: „Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune”…
De ani de zile mă zbat ca să înţeleg nişte lucruri. Meseria de ziarist, evident, condiţionează şi determină într-un fel această înţelegere. Recunosc, chiotul de luptă şi strălucirea săbii mă fac să dorm în şa, să nu cobor de pe cal, să-i bag pintenii în carnea caldă a calului şi să-i dau zor spre alt viitor luminos… Dar chiar şi necoborât de pe cal, nu am stropit pereţii Patriei cu sângele oponenţilor mei. Am polemizat ca un bărbat, am greşit ca un ziarist şi am iertat ca un creştin. Am citit undeva că, neiertându-i pe cei pe care-i iubeşti, te pedepseşti pe tine însuţi, pentru că avea dreptate bătrânul Confucius: se iartă totul doar celui ce nu-şi iartă nimic. Din toate păcatele pe care le am, nu-mi iert niciunul…
De aceea, între „ura liniştită, până la moarte” şi „cenuşa rece a iubirilor moarte” o aleg pe ultima. Chiar rece fiind, această cenuşă mai păstrează căldura fostelor iubiri. Dar ce căldură păstrează ura până la moarte?
Un Paşte fericit, iubite cititor. Te rog de mă iartă…
