Recunosc din propria experiență, atunci când ajungi într-o funcție publică înaltă te cam ia valul și, câteodată, ți se întunecă mințile… Dar și trepădușii din jur sar ca necuratul cu tot felul de trăsnăi. Și eu, nici n-am reușit să-mi încălzesc fotoliul că în presă a apărut o „biografie" desenată de un consilier de care li s-a făcut jenă și curcilor din satul natal! Credinciosul, Țarul, salvatorul, educatul și prosperul… Cred că și mai penibile au fost prosoapele, pâinea cu sare și umblatul cu lumânarea prin biserici.
Cu timpul am înțeles, atunci însă… Eu am o atitudine specifică față de popimea șefă, de „fațadă", mai puțin evlavioasă (sau deloc), dar plină de sine, amatoare de mersedesuri, sarmale și dolce vita.
Și invers – un profund respect față de părinții, călugării, enoriașii care și-au dedicat viața credinței. Zilnic își duc propria cruce, învață, suferă, pătimesc. Andrei, Credința noastră e în taina noastră, Hristos e în sufletul nostru, nu pe pereții unei instituții unde păcatul e la ordinea zilei. Și îl depășim prin ceea ce gândim și ce facem, nu prin pactul cu… Sculptorul zilier de moaște false.
P.S. Fac și un disclose, ca să fiu înțeles corect. Nu sunt un credincios practicant, dar am contribuit la construcția, reparația multor lăcașuri sfinte. Pentru cei care au puterea să creadă, pentru memoria părinților, buneilor mei care au crezut.
