În urmă cu 610 ani, pe 10 iunie 1415, documentele vremii consemnau pentru prima dată o funcție care avea să devină una dintre cele mai importante demnități din structura administrativă românească medievală: spătarul.
Această primă atestare documentară din Țara Românească marchează apariția oficială a unei funcții care reflecta organizarea sofisticată a curții domnești și a administrației locale. Spătarul nu era doar un simplu funcționar – era unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai domnitorului, responsabil cu paza personală a suveranului și cu coordonarea gărzii domnești.
O funcție comună celor două principate românești
Ceea ce face această mențiune istorică și mai semnificativă este faptul că funcția de spătar nu era specifică doar Țării Românești. În aceeași perioadă, și în Principatul Moldovei se dezvolta o structură administrativă similară, în care spătarul ocupa o poziție de seamă în ierarhia demnităților de curte.
Această paralelă nu este întâmplătoare. Ambele principate românești, deși separate politic, împărtășeau aceeași moștenire culturală și administrativă bizantină, adaptată la realitățile locale. Spătarul din Moldova avea aceleași atribuții ca și cel din Țara Românească: comanda gărzii domnești, era responsabil cu securitatea suveranului și participa la marile decizii ale statului.
Mai mult decât un militar
Documentele vremii ne arată că spătarul nu era doar un comandant militar. El era, de fapt, unul dintre cei mai influenți oameni din stat, adesea implicat în diplomație și în administrarea treburilor interne. În ambele principate românești, spătarii au jucat roluri cruciale în momentele decisive ale istoriei: războaie, negocieri diplomatice, chiar și în crizele succesiunii la tron.
Funcția avea și o componentă ceremonială importantă – spătarul era prezent la toate ceremoniile oficiale, purtând însemnele demnității sale și simbolizând puterea și continuitatea statului român.
O moștenire de secole
Prima mențiune din 1415 avea să fie începutul unei tradiții administrative de lungă durată. Funcția de spătar a supraviețuit secole, evoluând și adaptându-se la schimbările politice, dar păstrându-și întotdeauna importanța în structura de stat.
Astăzi, când sărbătorim această dată istorică, ne amintim că documentul din 10 iunie 1415 nu consemna doar apariția unei funcții administrative, ci marchează și dezvoltarea unor instituții româNești comune, care transcendau granițele politice ale vremii și demonstrau unitatea de esență a lumii românești medievale.
Această mențiune documentară de acum șase secole rămâne o mărturie vie a continuității și organizării statale românești, un testament al înțelepciunii administrative a strămoșilor noștri.
