Toți cei cărora le place pictura, începând cu Japonia și terminând cu SUA (vreo 20 de țări la număr), unde Mihai Grecu triumfă cu expozițiile sale de pictură, bucurându-se de aprecierile colegilor de breaslă, a criticilor de specialitate, fiind inclus în enciclopediile de artă plastică, fiind unicul din Moldova laureat al Premiului de Stat al URSS, cunosc puțin drama vieții a acestui om. Maică-sa, Ana Grecova, bulgăroaică, în vârstă de 16 ani, l-a abandonat după naștere. Bebelușul fu găsit întâmplător de un consătean din s. Tașlâc, din sudul Basarabiei, Grigore Pascaru, căsătorit cu o nemțoaică, Elena. Aceștia mai aveau încă 5 copii. Nemțoaica Elena îl numea cu dragoste mein klein Mișa (micul meu Mișa), dar, din cauza sărăciei, la vârsta de 10 ani, aceștia îl încredințară unui orfelinat din or. Cetatea Albă. Tatăl său natural, un preot – om fără Dumnezeu în suflet – nu l-a recunoscut niciodată și nu l-a ajutat cu nimic.
Directorul școlii normale de acolo, Nicolae Țane, fu primul care descoperi marile capacități ale lui Grecu (băiatul luă numele mamei sale, românizat). Om generos, de mare cultură, Țane deveni mentorul de mai departe al tânărului pictor. El cumpără mai multe lucrări de ale lui. Pentru una plăti fabuloasa sumă, pe acele timpuri: 500 lei de argint. Datorită lui Țane, tânărul pictor fu admis la cursurile de vară de la Balcic, patronate de Regina Maria, apoi la Academia de Arte Frumoase din București, unde făcu cunoștință și învăță multe de la marii pictori ai României. Maică-sa, Ana Grecova, înțelegând, ulterior, greșeala făcută în adolescență, înfie un băiețel pe care îl numi Mihai, în amintirea primului său copil.
Grecu nimeri în Basarabia sovietică din cauza dragostei. Iubea o fată frumoasă, Fira, dar ea, fiind evreică, înainte de 1940, era persecutată în România. Deci îndrăgostiții fugiră de o dictatură și dădură de alta, stalinistă, care îi deportă, din mers, dincolo de Ural. Dar, în pofida tuturor greutăților, cei doi rămaseră împreună până la moarte. Ambii sunt înmormântați la Chișinău.
Prietenia subsemnatului cu familia Grecu, incluzând-o pe fiica lor, Tamara, și ginerele, minunatul pictor, Dumitru Peicev, la care se adăugă generația șaizecistă: scriitori, muzicieni, pictori, medici, savanți, oameni de teatru, dură o jumătate de secol. Atelierele de creație ale lui Mihai Grecu, Igor Vieru, Valentina Rusu-Ciobanu, Gleb Sainciuc, Maria Răcilă ș.a. deveniseră o Academie a Culturii, vizitată și de mari personalități din străinătate, cum ar fi: Marcel Marceau, Vladimir Streinu, Arcadie Raikin, Ion Popescu Gopo, Jean-Paul Sartre și mulți alții. De la Grecu am aflat, pentru prima dată, de Constantin Noica, cu care pictorul întreținea demult, prin scrisori, un dialog filozofic. Marele pictor cunoștea bine muzica (cânta la vioară), literatura, teatrul. Ion Ungureanu, regizorul-șef al Teatrului Luceafărul i-a invitat pe Mihai și Fira Grecu să facă, respectiv, scenografia și costumele pentru memorabilul spectacol Chirița în provincie de Vasile Alecsandri, montat de Ion Șcurea. Grecu se lăuda că este un artist, dar ghinionist, ca eroul lui Chaplin.
O dovadă. Nu-mi amintesc în ce an, Ivan Ivanovici Bodiul fu înaintat la titlul de Erou al Muncii Socialiste al URSS. Ministerul Culturii, uitând de criticile aduse creației lui Grecu pe la toate congresele, plenarele, adunările ideologice etc., îi comandă un portret mare al primului secretar al PC din RSSM, cu Steaua de Erou pe piept. Văzând acel portret, m-am speriat. Bodiul, în dreptul inimii, avea o gaură sură, nepictată, de mărimea unui pachet de țigări Kazbec. Am vrut să aflu ce înseamnă asta.
– Aici e locul stelei de erou, care poate fi, dar poate și să nu fie. Azi decide Moscova. Eu aștept cu pensula în mână. Dacă da, imediat pictez steaua cu aur, dacă nu, n-o pictez.
Vasilii Șcerbițki, primul secretar al PC al Ucrainei, membru al Biroului CC al PCUS, s-a împotrivit ca Bodiul să primească această distincție, pe motiv că Moldova nu dă chiar atâtea mii de tone de struguri, cât raportează Bodiul, că o parte din struguri le cumpără din alte republici. Și Ivan Ivanovici nu primi steaua mult râvnită.
A doua zi portretul lui Bodiul continua să stea pe șevalet, cu aceeași gaură în dreptul inimii.
– Și acum ce o să faceți cu această gaură? l-am întrebat pe maestru. Pictați-o cumva.
– În niciun caz. Toamna nu găsești să cumperi un strugure de poamă la noi. Bodiul cară totul în Rusia. Fără această întâmplare, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte cum să pictez un comunist fără inimă. Așa o să las portretul.
Peste câtva timp, în atelierul lui Grecu pătrunseră hoții. Dispăru doar portretul lui Bodiul.
O altă dovadă. Pe timpul puterii sovietice, la Uniunea Pictorilor avu loc o adunare de partid deschisă, la care votaseră unanim, numai comuniștii, excluderea din rândul Uniunii Pictorilor a lui Filimon Hămuraru și Vladislav Obuh. Aceștia delapidară bani din bugetul respectivei Uniuni. Lui Grecu, care nu era membru de partid, i se făcu milă de colegul său mai tânăr, Hămuraru. Acela, fiind comunist, urma s-o pățească și pe linie de partid. Grecu ceru cuvânt și îi veni în ajutor. În discursul său, maestrul îi atribui propria biografie, cu insultele de copil din flori, cu mizeriile îndurate la orfelinatul din Cetatea Albă, cu umilința la care îl supunea tatăl-preot, alungându-l de la poarta sa. Apoi mai adăugă eroismul manifestat de Hămuraru la hotarele Patriei Sovietice, prin munții Tadjikistanului etc., etc. … În fine, discursul său fu atât de convingător, încât adunarea hotărî, tot în unanimitate, să-l ierte pe acuzat. Nici mustrare nu-i dădu.
Apoi veni rândul lui Obuh să fie discutat. Primul care ceru excluderea acestuia din Uniunea Pictorilor fu – cine credeți? Filimon Hămuraru. Grecu, șocat, sări în picioare și strigă la el:
– Băi Filimoane, dar tu și azi trăiești bine mersi împreună cu părinții. N-ai fost o zi la orfelinat, cum nici o zi n-ai fost în armată. Tinere, eu am mințit totul, ca să te salvez. Cum poți s-o faci acum pe procurorul?
Hămuraru răspunse calm, cu seninătate:
– Tovarășe Grecu, dumneata care ai venit aici din România, nu cumva îi ai pe comuniști de proști, că nu știu ce votează? Ei m-au iertat, deci pot critica pe oricine. Eu deja sunt om cinstit.
Maestrul Grecu ridică din umeri și părăsi adunarea, înfrânt.
Aș vrea și eu să fiu un ghinionist ca maestrul Grecu.
Andrei Strâmbeanu, scriitor
