A debutat ca poet la 16 ani, cu o poezie scrisă în memoria fostului său profesor Aron Pumnul, şi în acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

Din 1866 până în 1869, Eminescu a pribegit între Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti şi a cunoscut în mod direct poporul, limba, obiceiurile şi realitățile româneşti. A intenționat, dar nu a reuşit, să-şi continue studiile, a lucrat ca sufleor şi copist de roluri în trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly şi a continuat să publice poezii, drame, fragmente de roman sau să facă traduceri din germană.

Între 1869 şi 1874, a fost student la Viena şi Berlin, ca „auditor extraordinar” la Facultatea de Filozofie şi Drept din Viena şi ca bursier al asociaţiei culturale Junimea, la Berlin.

“Ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui” spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portret făcut lui Eminescu.

S-a întors în ţară în 1875, a fost director al Bibliotecii Centrale şi profesor suplinitor, redactor la ziarul Curierul de Iaşi, a continuat să publice în Convorbiri literare, iar Titu Maiorescu, ministrul Învătământului, l-a apreciat şi ajutat să primească un post de revizor şcolar pentru județele Iaşi şi Vaslui. Eminescu s-a împrietenit cu Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Ion Creangă, care l-a introdus în societatea politico-literară Junimea, şi s-a îndrăgostit de Veronica Micle.

Din 1877, Eminescu s-a mutat la Bucureşti şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator, unde a avut o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. La doar 33 de ani, a dat semne de alienare mintală, suferea de psihoză maniaco-depresivă şi a fost internat în spitale şi sanatorii în ţară, la Viena şi Odessa. Pentru recuperare, Eminescu a călătorit în Italia, a fost îngrijit de familie şi susţinut de prieteni, iar cu ajutorului lui Iacob Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu a reuşit să primească o mică pensie viageră.

Mihai Eminescu s-a stins la 15 iunie 1889, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, şi a fost înmormântat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu.

„Astfel se stinse … cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale” scria despre moartea poetului, George Călinescu.

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

„Ia mai opriţi-l pe Eminescu ăsta!”

A fost un slogan, celebru în epoca în care, ca gazetar la ziarul Timpul, Eminescu scria despre viaţa politică, parlamentară şi guvernamentală, era şi cronicar literar, teatral sau monden, şi cu articolele sale reuşea să deranjeze lideri conservatori importanţi. Eminescu avea o viziune asupra lumii şi o poziţie clară în privinţa societăţii româneşti şi critica politicienii, indiferent de culoarea politică. Scria despre cei care făceau jocurile altor interese, străine de cele ale propriului popor, şi afirma că statul român este o creaţie împrumutată din Occident, care nu are nimic de-a face cu sufletul şi felul de-a fi al românilor.

„Acesti oameni vor să pastreze ceea ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar insemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea sociala, jeţurile (fotoliile) din Adunare, cu un cuvant, tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit (…) toate trebuie să rămână zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă”.

Sau, „S-au zidit fară îndoială multe palate în Bucuresti, s-a înmultit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinatate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă”.

„Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc. Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, îi face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul ?” Sună actual ?

Universalitatea lui Eminescu

Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

Ca urmare a formaţiei sale culturale germane, primele traduceri ale operei sale poetice au fost în limba germană, au făcute chiar de Regina Carmen Sylva, care l-a chemat la Palatul Peleş pe Eminescu pentru a-l determina să colaboreze la proiectele ei culturale. Prima regină a României a scris mult, poezii şi proză, sub pseudonimul Carmen Sylva, şi numai doi oameni au îndrăznit să-i prezinte observaţiile lor, Mihail Kogalniceanu şi poetul Eminescu, care, dupa ce a tradus suveranei o nuvela, i-a spus cu sinceritate că n-ar fi bine s-o publice.

Traducerilor în limba germană li s-au adăugat şi cele în franceză, engleză, spaniolă, portugheză, italiană, maghiară, ucraineană, găgăuză sau rromani, dar şi în chineză, japoneză, arabă, hindi, sanscrită şi chiar în Esperanto.

Şi, ca recunoaştere a universalităţii sale, la 100 de ani de la moartea poetul naţional, anul 1989 a fost declarat de UNESCO, “Anul internaţional Eminescu”, şi tot UNESCO a decis ca Mihai Eminescu să fie declarat poetul anului 2000.

Cu poemul Luceafărul, la care marele poet a lucrat nouă ani şi jumătate, a făcut zeci de variante şi peste 3 mii de modificări, Eminescu a intrat, în 2009, şi în Guinness Book of Records. Cu cele 98 de strofe, Luceafărul a fost omologat drept cel mai lung poem de dragoste.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur.

Iar, în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.