Astăzi ne amintim și de francezii care nu ne-au fost prieteni, ci dimpotrivă. Pe 15 Septembrie 1924 se declanșa “revolta” de la Tatarbunar, din Bugeac, atunci parte a României.
O insurecție sovietică care încerca să provoace o instalare a unui guvern comunist în Basarabia. Speranța lor era să canalizeze nemulțumirile țăranilor din acea zonă multietnică.
Tezele sovietice din epocă ne sună și astăzi cunoscut. Este ceea ce spune Dodon, sau orice alt „moldovenist”, de fiecare dată: România este forță de ocupație în Basarabia și moldovenii sunt un popor distinct de români.
Revolta armată a venit după eșuarea negocierilor dintre România și URSS, care nu a recunoscut niciodată Unirea de la 1918. Rețeta a fost cea care a funcționat în Cuba: o mică armată a intrat clandestin în țară prin surprindere, și-au creat o baza operațională și au încercat să atragă populația de partea lor. Nu au reușit decât primele doua operațiuni, fiind sprijiniți de către grănicerii sovietici.
Împotriva lor au luptat etnicii germani și români din zonă. Intervenția rapidă a Armatei române a stins apoi revolta în câteva zile. Acțiunea a fost considerată teroristă și a dus la interzicerea Partidului comunist român. Socialiștii din România au condamnat și ei rebeliunea, considerând că agenții provocatori ai Internaționalei a III-a s-au folosit de viețile țăranilor pentru a fonda o “ridicolă Republică sovietică moldovenească”.
Unde sunt francezii, însă? Ei acum intră în scenă. De partea sovieticilor. Romain Rolland, Louis Aragon și Henri Barbusse, printre alți ‘telectuali din lumea largă, consideră că revolta a fost a unor oropsiți ai sorții, strânși cu jugul capitalist și naționalist de către România. Le prindea bine o revoltă țărănească care să le confirme lupta de clasă. Plus atașamentul fierbinte la URSS.
Aragon a rămas, de exemplu, stalinist până la sfârșitul vieții. Supărându-și mulți prieteni și colegi de luptă contra exploatatorilor, care trecuseră între timp la maoism.
Barbusse a condus grupul de oameni de litere și științe din lumea democratică care au venit să asiste la procesul “revoltaților”, în marea lor majoritate țărani naivi ucrainieini, ruși și găgăuzi,care crezuseră că vine armata sovietică să îi ajute. Așa fuseseră mințiți de către agenții sovietici. Majoritatea au fost achitați. Restul au primit pedepse mici.
Un fapt semnificativ pentru ceea ce avea să urmeze când Basarabia a fost anexata de URSS. Unul din cei doi lideri ai rebeliunii l-a abandonat pe celălalt, când fugeau de armata română, după ce i-a furat banii. Pe care acesta îi furase de la țărani. Cam așa se recrutau cadrele de nădejde și pe atunci.
Francezii de care vorbeam la început au dus o campanie furibundă de presă împotrivă României și în favoarea URSS. Barbusse a scris și o carte despre toate acestea, “Călăii” se numește. Nu au scris pe gratis. Erau toți plătiți bine, în valută capitalistă, de către sovietici. Și cu banii roșii trăiau în Franța liberă.
Nimănui nu i-a pasat de mortea oamenilor nevinovați, primii dintre ei fiind primarul, soția sa și jandarmii din sat, asasinați de către agenții sovietici. Nici a țăranilor din ambele tabere. Revoluția merită oricâte victime. Teroarea sovietică era la început, dar bazele erau deja bine puse.
Aragon avea să scrie peste câțiva ani un imn al Securității ucigașe sovietice: ”Cânt hegemonia violentă a proletariatului asupra burgheziei/ Cu scopul nimicirii ei. / Strălucirea împuşcăturilor adaugă priveliştii/ O veselie încă necunoscută./ Sunt executaţi ingineri şi medici./ Moarte celor care primejduiesc cuceririle revoluţiei din octombrie,/ Moarte celor care sabotează planul cincinal“.
După eșecul revoltei de la Tatarbunar, URSS a înființat în RS Ucraineană o așa zisă “Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, cu capitala în orașul Balta.
Tatarbunar era atunci în Basarabia, zona Bugeac. Care a trecut după cel de-al doilea război mondial în componența Republicii Socialiste Ucrainiene, regiunea Odesa. Acum, aproape rămasă fără români, este văzută ca un potențial focar de rebeliune rusă. După alta “revoltă” a unor grupuri înarmate, care, n’est-ce pas, chers camarades, voiau doar să “elibereze” populația oprimată. Cea terminată cu succes, în Crimeea.
Să nu uitam. Este o poveste foarte actuală.
Dobitocul ala de Dodon si haita lui or fi citit si el istoria calailor pe care-i slujesc ?
Intreb pentru un prieten .!
Multumiri românești pentru curaj . A CELOR DIN ȚARĂ, A CELOR DIN DIASPORA ȘI DE PRETUTINDENI. Asa arată istoria românească de 100 de ani, ba chiar de sute de ani . O LUPTĂ CONTINUĂ PENTRU FIINȚA ȚĂRII SI DEVENIREA EI ETERNĂ. Și încă lupta nu s-a incheiat. Zile grele ne mai așteaptă. DIN EST , dar din păcate și din VEST .GLORIE ROMÂNIEI !Avem toate motivele să srigăm din tot sufletul aceasta credință.