Timp de secole, Rusia a înaintat constant în direcţia Strâmtorilor şi Balcanilor, iar în urma războaielor duse cu otomanii şi tătarii a cucerit şi colonizat noi teritorii. La 1812, o consecinţă a expansiunii ruseşti a fost anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru.
Rămâne actuală necesitatea de a combate aserţiunile istoricilor care, abordând problematica legată de expansiunea Rusiei în regiune, consideră mişcarea de extindere a Imperiului Rus drept un „impuls istoric”, cauzat de sarcina de „supravieţuire” pentru a-şi atinge „limitele fireşti ale hotarelor” în cadrul unei „misiuni civilizatoare” în Orient. Constatăm, cu regret, că o asemenea abordare rămâne definitorie, în majoritatea studiilor istoriografiei ruse (şi nu doar), determinată de o interpretare eronată a cauzelor şi consecinţelor acestor războaie. Astfel, istoricii ruşi, precum L. Nejinski şi A. Ignatiev (1999), susţin că „desigur, a fost o expansiune a Rusiei, dar expansiunea era una deosebită: teritoriile semideşerte ale Câmpiei Sălbatice nu aparţineau nici unui stat, nici unui popor. Aceasta a fost o expansiune în pământurile nimănui”. Cât de distorsionat e adevărul în cele enunţate poate fi uşor de demonstrat dacă facem, cel puţin, o trecere în revistă a impactului războaielor ruso-otomane, în urma cărora Imperiul Rusiei s-a extins până la Gurile Dunării. Deoarece evenimentul tragic din 1812 nu a fost un act singular de agresiune sau unul neaşteptat pentru poporul român – ani la rând Ţările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic şi Ţarist. Războaiele ruso-turce şi ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei mari imperii pentru rezolvarea problemei orientale. Spre deosebire de habsburgi, Imperiul Romanovilor în aceste războaie niciodată n-a cedat, până la urmă, din teritoriile cucerite.
În general, privind în retrospectivă istoria raporturilor ruso-otomane, putem menţiona că, începând de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre ruşi şi turci la 31.08.1492, pe timpul lui Baiazid II Veli şi Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un şir de războaie şi campanii militare ce însumează 47 de ani (adică apr. 11% din tot timpul relaţiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost desfiinţat Sultanatul şi, pe de altă parte, creată URSS). Propriu-zis, şirul războaielor regulate îşi are începutul la sfârşitul sec. XVII, iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani şi patru luni) s-au derulat în sec. XVIII: între anii 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791. Numărul propriu-zis al războaielor ruso-turce (inclusiv cele ruso-austro-turce sau de alianţă internaţională din sec. XVII – începutul sec. XX) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite (opt derulându-se până la 1812).
1-2. Primele două războaie (cel din 1676-1681, încheiat prin Tratatul de pace de la Bahcisarai şi cel din 1686-1700, încheiat prin Tratatul de pace de la Constantinopol) s-au desfăşurat în zona Niprului, Crimeei şi Azovului, soldându-se cu confirmarea stabilirii Rusiei lui Petru I pe linia Niprului (1681), căpătarea Cetăţii Azov şi eliberarea de tributul anual plătit hanului Crimeei (1700).
3. Primul război ruso-turc care a vizat nemijlocit teritoriul naţional a fost cel din 1710-1713, pierdut de Petru I într-o singură campanie – cea din Moldova. Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii Otomane şi supraapreciind ajutorul Rusiei, a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk” (până la urmă, raliindu-se deschis lui Petru I ca aliat militar). Campania de la Prut este semnificativă şi prin faptul că a pus începutul unui nou concept strategic, devenit ulterior definitoriu în doctrina militară rusă – crearea unui cap de pod dunărean. Anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Abia la 1713 s-a semnat Tratatul de pace de la Adrianopol.
4. Războiul austro-turc din 1716-1718 s-a desfăşurat parţial şi pe teritoriul Ţărilor Române, încheindu-se cu semnarea, în iunie 1718, a Tratatului de pace de la Passarowitz. Dovadă a expansionismului habsburgic a fost ocuparea Olteniei (1718-1739) şi a Banatului (1718-1918).
5. Războiul ruso-turc din 1735-1739 s-a derulat, la etapa finală, pe teritoriul Moldovei, unde trupele ruseşti în frunte cu B. K. Munnich s-au purtat ca nişte adevăraţi ocupanţi. Sub intimidarea arderii Ieşilor, ruşii i-au făcut pe boierii moldoveni „cu dea sila de-au iscălitu” cele 12 „ponturi”, prin care „moscalii” ocupau, practic, locul turcilor, transformând armata de ocupaţie într-o bază militară legiferată. În timpul negocierilor de la Nemirov (1737), ruşii au înaintat un şir de pretenţii teritoriale, printre care şi „independenţa” Principatelor sub protectorat ţarist. Aceasta a fost prima conferinţă internaţională care a luat în discuţie problema neatârnării Principatelor. În septembrie 1739, la Belgrad s-au semnat tratatele de pace. Habsburgii cedau Oltenia şi Serbia.
6. În timpul războiului din 1768-1774, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţie rusească, fiind conduse de o administraţie civilă, alcătuită din boieri de rang înalt, în frunte cu un general rus. Tratatul de pace a fost încheiat la Kuciuk-Kainargi. Anul 1774 este considerat drept începutul unor schimbări calitative în raporturile Principatelor cu Sublima Poartă, favorizând creşterea rolului acestora pe arena internaţională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi după război „problema Crimeei” care, fiind declarată iniţial independentă (1774), a fost anexată Rusiei, la 1783.
7. Războiul ruso-turc, declanşat în august 1787 (devenind din 1788 război ruso-austro-turc), a fost o încercare a Porţii de a vindeca „rana deschisă pe trupul statului” otoman, pricinuită de Pacea de la Kuciuk-Kainargi şi pierderea Crimeei şi Georgiei (sub protectorat rusesc). Pacea austro-otomană s-a încheiat la Şiştov pe principiul de status quo ante bellum (24 iulie 1791), punându-se punct sub ultimul din numeroasele războaie austro-turce ce s-au prelungit pe parcursul a mai bine de două secole. Rezultatul principal al Păcii de la Iaşi (29 decembrie 1791) a constat în cuceririle teritoriale ale Rusiei – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceakovului” (aşa-zisele olate tătăreşti. Încă Strabon numea întinderea dintre Dunărea de Jos şi Nipru „stepa getică”, populată la începutul sec. XX de cca 700.000 de români). Imperiul Rus, căpătând întregul ţărm nordic al Mării Negre, devine ţară limitrofă a Moldovei, cu frontiera pe râul Nistru, care trebuia să „slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”.
8. Însă acest hotar natural n-a rezistat mult timp în faţa expansiunii ţariste, căci numai peste două decenii, în urma războiului din 1806-1812, a fost strămutat din nou cu forţa, conform altei Păci, celei de la Bucureşti, pe un alt râu – pe Prut.
Trecând în revistă cronologic şirul acestor războaie, putem constata că impactul lor a fost deosebit de grav asupra destinului istoric al românilor. Socotind anii de pace şi cei de război, se observă că societatea a trăit sub ameninţarea directă a armelor în sec. XVIII – începutul sec. XIX – aproape 50 de ani: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost şi va fi totdeauna o tabără şi un câmp de bătălie…” (D’Hauterive). Astfel, calvarul războaielor ruso-austro-turce este multilateral şi vast:
● Una dintre consecinţele confruntării ruso-otomane (1711) poate fi numită precipitarea sau însăşi instaurarea regimului fanariot în Principatele Române (1711/1716-1821).
● Războaiele ruso-austro-turce au cauzat mari suferinţe omeneşti şi pierderi umane.
● Pierderile materiale şi rapturile teritoriale au fost cu adevărat impresionante. Imperiul Habsburgic a ocupat Transilvania (1687-1918), Banatul (1718-1918), Oltenia (1718-1739) şi Bucovina (1775-1918). Poarta Otomană a transformat în 1715 ţinutul Hotin în raia. Rusia a anexat Basarabia (1812-1917).
● Aprovizionarea forţelor combatante şi cheltuielile exorbitante la care au fost supuse Principatele sunt enorme şi nici nu pot fi evaluate.
● Urmarea fatală a tuturor războaielor au fost epidemiile de ciumă, tifos exantematic („febra de război”) şi epizootii.
● Războaiele au privat societatea românească de o condiţie fundamentală a dezvoltării relaţiilor burgheze: securitatea producţiei şi a schimbului.
● Decăderea moravurilor şi noile norme şi obiceiuri (inclusiv cele vicioase) ale armatelor ocupanţilor „eliberatori” aduceau prejudicii familiilor băştinaşilor.
Judecând în ansamblu, trebuie să conchidem că aceste războaie au avut o influenţă predominant negativă asupra societăţii româneşti, lăsând un impact resimţit peste secole, iar cel din urmă război al ruşilor pe teritoriul nostru şi contra noastră a avut loc acum 20 de ani – la 1992.
Vlad Mischevca,
doctor în istorie
