O altă dimensiune este folosirea, în mod special a înalților ofițeri români, pentru aflarea stărilor de spirit din cadrul armatei și societății românești, cât și încercările atragerii acestora într-un curent de opinie favorabil Uniunii Sovietice. Cea mai importantă a fost însă dimensiunea de folosire a contingentului de militari români aflați în captivitate la construcția și refacerea economiei sovietice. Prin urmare, în timp ce numărul general al prizonierilor era în creștere, se atestă o tendință de diminuare a celor prezenți în lagăre ca rezultat al racolării pentru muncile de ideologizare și propagandă, cât și a celor care vor lupta de partea URSS după 1944:

Forță de muncă în economia sovietică

Principiile de exploatare a prizonierilor de război în economia sovietică erau stabilite prin „Regulamentul cu privire la prizonierii de război”, adoptat la 1 iulie 1941, și care prevedea folosirea acestora în activități de muncă în industria și agricultura Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere, putem identifica câteva etape determinate de evoluția războiului: iulie 1941 – ianuarie 1942: utilizare locală, din cauza numărului redus de prizonieri; ianuarie 1942 – mai 1945: lipsa forței de muncă, pierderea unor teritorii importante, cu densitate și caracter industrial, precum și deplasarea centrelor de producție militară și industrială spre est, a determinat folosirea amplă a numeroșilor prizonieri de război în economia sovietică. Conform notei informative a NKVD din 5 decembrie 1944, în lagărele sale se aflau 680 921 prizonieri, din care 435 388 munceau în diverse ramuri ale economiei sovietice; 1945 – anii 1950: odată cu sfârșitul ostilităților în Europa, în urma eforturilor depuse timp de patru ani, NKVD a pus în aplicare un mecanism de utilizare a prizonierilor de război în toate domeniile economiei sovietice.

Acest instrument al regimului totalitar, creat pentru necesitățile statului, era definitivat prin „Regulamentul privind utilizarea la muncă a prizonierilor de război”, adoptat la 29 septembrie 1945, și care acumula întreaga experiență a DGPR din timpul războiului. La acea dată în economia URSS erau angrenați circa 88 mii prizonieri români, dintre care 21 mii lucrau în industria carboniferă, 16 530 pe șantierele de construcții, 10 mii la obiectivele NKVD, iar 7 mii în industria metalelor neferoase. Către sfârșitul anului 1945 jumătate dintre aceștia vor fi repatriați. Numărul acestora s-a diminuat constant, dar cu prezențe notabile totuși în angrenajul economic sovietic: 10 aprilie 1946 – 45 939 români munceau în URSS; 1 decembrie 1946 – 35 mii. Între 1947 și 1949 vor fi repatriați 32 441 prizonieri români, iar la 1 ianuarie 1953, în cadrul statului sovietic mai erau deținuți 593 prizonieri, dintre care 590 erau persoane condamnate și 3 deținute fără a fi suferit o condamnare.

Activitatea de propagandă, educație antifascistă și ideologizare

Din raportul general-maiorului I. Petrov, șeful Direcției pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, prezentat în primăvara anului 1944, putem distinge un aspect deosebit de important din istoria prizonierilor de război, cu implicații serioase asupra viitorului proces de comunizare a României. Este vorba de activitatea antifascistă desfășurată printre prizonieri, care a conținut elemente evidente de propagare a valorilor comuniste și a ideologiei marxist-leniniste. Pornită răzleț încă la începutul anului 1942, experiența activității desfășurate cu prizonierii a fost sintetizată, și pe baza ei, în ianuarie 1943, a fost organizată desfășurarea activităților politico-educative antifasciste. Potrivit acestor estimări, pe parcursul anului 1942, în 11 lagăre au fost organizate: 72 conferințe; 203 întruniri; 38 mitinguri; 1 987 discuții de grup; 10 408 discuții individuale; 2 426 informări politice; 69 seri cu întrebări și răspunsuri; 254 seri artistice; 873 ședințe cu activul; citite 762 rapoarte și 170 lecții; au fost proiectate 106 filme.

La indicația personală a lui L. Beria, în toate funcțiile administrativ-gospodărești din lagăre au fost aduși antifasciști (responsabili de corpuri de clădiri și barăci, muncitori la bucătărie, brutărie, magazii și ateliere), iar aparatului politic din lagărele de producție i-a fost trasată drept sarcină asigurarea unei participări active a prizonierilor de război în procesul de producție, în acest sens fiind organizată o întrecere în rândul prizonierilor, care a primit denumirea de „întrecerea antifascistă”.

Această campanie a luat amploare și aderență printre prizonieri odată cu schimbarea cursului ostilităților pe Frontul de Est în iarna anilor 1942-1943 și victoriile obținute de armatele sovietice pe parcursul anului 1943. Activitatea politică a vizat și prizonierii români, care prin Directiva nr. 2 811 a NKVD, intrau în mod explicit în vizorul politicilor sovietice. Potrivit directivei în toate lagărele unde erau deținuți militari români au fost trimise 18 brigăzi formate din prizonieri de război români, delegați la conferința antifascistă și care absolviseră școala politică. Pe parcursul anului 1943, aceștia au organizat 41 de adunări ale activului antifascist, unde au avut loc numeroase discuții referitoare la „situația de pe fronturi, la ofensiva victorioasă a Armatei Roșii, la regimul social-politic din URSS, la politica trădătoare a lui Antonescu, la înfrângerea iminentă a Germaniei hitleriste etc.”. Ca urmare a activităților desfășurate, autoritățile sovietice raportau că din 30 894 de prizonieri români, deținuți în 25 de lagăre, 18 942 au făcut cereri de înscriere în divizia de voluntari.

Un rol aparte avea activitatea de pregătire a cadrelor antifasciste. În cursul anului 1943 din rândurile prizonierilor de război antifasciști au fost atrase în desfășurarea activităților politice cu prizonierii de război în lagăre 6 693 persoane, dintre care 3 362 români. De pregătirea acestora se preocupa în special școala politică antifascistă, creată în aprilie 1942 în lagărul nr. 74 de la Oranki. Cele patru promoții pregătite în perioada 1942-1944 au evoluat astfel: prima promoție – 29 români; a doua promoție – 26 români; a treia promoție – 83 români; a patra promoție – 90 români. În afară de școli, pentru prizonieri mai erau organizate cursuri antifasciste de masă în cadrul lagărului nr. 165 de la Iuja, prin care au trecut, în prima promoție, 226 români.

Absolvenții acestor școli erau utilizați în două feluri. Prima categorie și cea mai numeroasă era trimisă în lagăre pentru a fi folosiți la activități antifasciste desfășurate cu prizonieri de război. O altă categorie, considerată de încredere și mai capabilă, era transferată la Direcția generală politică a Armatei Roșii, spre a fi folosită pe fronturile de est în vederea demoralizării trupelor și a spatelui frontului inamic. Astfel, pe parcursul anilor 1943-1944 cu această misiune au fost trimiși pe front 145 persoane, dintre care 15 români.

Un rol aparte în procesul de propagandă și ideologizare printre prizonierii români l-a avut ziarul sovietic pentru prizonierii de război români „Graiul liber”, care a apărut în perioada 1942-1949. Ziarul avea rubrici dedicate prezentării situației de pe Frontul de Est, sistemului social-politic din URSS, analizei situației din România, agendei internaționale, vieții din lagăre, dar în mod special se preocupa de organizarea diferitor campanii politice în lagărele pentru prizonierii de război și de reeducarea prizonierilor în spirit antifascist.

Angrenarea militară a prizonierilor

La 2 februarie 1943, imediat după încheierea bătăliei de la Stalingrad, 2 700 soldați și 43 ofițeri români vor înainta Comandamentului sovietic un raport prin care au solicitat acordarea posibilității de a lupta împotriva fascismului. Inițiativa va fi dezvoltată ulterior în cadrul conferinței prizonierilor de război români din 16 septembrie 1943, la care reprezentanții lagărelor au adresat rugămintea de a crea pe teritoriul URSS unități de voluntari români pentru a merge pe front. Drept rezultat, la 4 octombrie 1943, Comitetul de Stat al Apărării a adoptat decizia de creare a Diviziei 1 de infanterie a voluntarilor români „Tudor Vladimirescu”, sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Cambrea, în cadrul căreia calitatea de comisar politic era deținută de Ana Pauker. Componența acestei divizii a fost mixtă, într-o etapă inițială acolo fiind înscriși emigranții români antifasciști, o altă parte constituind corpul ofițeresc român, pregătit cu precădere la Școala militară de la Reazani, iar grosul armatei l-a constituit prizonieri de război aflați în diferite lagăre sovietice. Comanda diviziei, trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie, un divizion independent antitanc, o campanie separată de instrucție, diversele instituții necesare pentru organizarea serviciilor de luptă și de logistică, era alcătuită dintr-un total de 9 419 persoane. În luna mai 1944, Divizia va fi inclusă în cadrul Frontului 2 Ucrainean și va lupta pe teritoriul României, Ungariei și Cehoslovaciei, iar pentru merite va fi decorată cu Ordinul sovietic „Drapelul Roșu”.

Pe lângă Divizia „Tudor Vladimirescu”, prin hotărârea nr. 7 930 a Comitetului de Stat al Apărării din 25 martie 1945, era formată Divizia „Horia, Cloșca și Crișan”, cu următoarea componență: comanda diviziei, trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie, un divizion independent antitanc, o companie separată de instrucție, cu un efectiv de 9 380 de oameni. Efectivul urma a fi completat cu voluntari din rândul prizonierilor de război români, deținuți în lagărele de prizonieri ale NKVD, iar divizia urma a fi constituită până la 1 mai 1945.

Utilizarea operativ-informativă

Potrivit Directivei nr. 489 NKVD din 7 octombrie 1943, trimisă tuturor comisarilor poporului pentru afacerile interne ai republicilor unionale și autonome, șefilor direcțiilor regionale și raionale ale NKVD, era instituit un mecanism de activitate operativ-informativă în rândurile prizonierilor de război. Aceasta presupunea identificarea printre prizonieri a persoanelor care, în prezent sau în viitor, puteau fi folosite pentru îndeplinirea sarcinilor pe linie politico-informativă; perspectivele recrutării subiecților și posibilitatea însărcinării lor cu misiuni conforme cu statutul lor, cu specialitatea și relațiile lor, cu situația social-politică specială din țara lor, în perioada de după război; obținerea mărturiilor secrete referitoare la inamic, utilizarea acestor mărturii în scopul recrutării și al consolidării legăturilor cu noi oameni; utilizarea statutului de prizonier al rudelor apropiate (tată, fiu, frați etc.) și faptul că anumiți prizonieri proveneau din aceeași localitate.

Un loc aparte din acest punct de vedere aparținea rețelelor de recrutare, prelucrării politico-informative, la nivel individual, a membrilor rețelei, pentru fiecare agent urmând a fi întocmit un plan privind utilizarea sa atât pe viitor, cât și în misiuni informative concrete, la nivelul lagărului. Rețelele pentru prelucrarea ulterioară a contingentelor de prizonieri de război, care ajungeau în lagăre, erau recrutate din rândurile prizonierilor de război aflați în lagărele de staționare sau în locurile unde se aflau prizonierii de război. Acest gen de activitate se referea nu doar la contingentul de rând al armatei române, dar și la ofițerii de grad înalt aflați în captivitate sovietică. Deosebit de relevant este, din acest punct de vedere, raportul lui V. Abakumov, adjunctul NKVD, către L. Beria, referitor la depozițiile generalilor români Nicolae Mazarini, Mihail Lascăr și Traian Stănescu din Armata a 3-a română. În raport erau indicate stările de spirit din armata română, componența și structura militară a armatei, gradul de dotare, reflecții asupra situației politice din țară, inclusiv posibilitățile de ieșire din război discutate cu liderii opoziției (Ion Mihalache și Dinu Brătianu), precum și constatările privind opoziția la adresa desfășurării războiului dincolo de Nistru.

*Articolul este un fragment din monografia „Spassk 99: o istorie a prizonierilor de război români în documente și materiale”, autori Nurlan Dulatbekov, Octavian Țâcu și Silviu Miloiu