Dar începutul acestei mari cercetări, acestei mari pasiuni pentru cultura naţională ţine încă de aflarea lui la Kiev la universitate, unde a participat la fondarea Societăţii basarabene „Deşteptarea”.
Scrisoarea din 27 mai 1913 adresată lui Simion Murafa este o mărturie certă de implicarea lui Ştefan Ciobanu în toate activităţile culturale şi politice pe care le puneau la cale tinerii basarabeni:
„Mult iubite frate Simioane! Am primit scrisoarea ta şi un exemplar al numărului întâi al doritei reviste Cuvânt moldovenesc. Această ocazie mi-a făcut foarte multă bucurie: astăzi e sărbătoarea noastră, sărbătoarea neamului nostru, acel lipsit de cultură naţională, de hrană spirituală. Să dea Dumnezeu pe terenul acela, pe care aţi început a lucra, să crească un frumos, roditor pom. Lipsit de ţara iubită, de neamul nostru, între străini, lipsit trupeşte, eu cu toată inima, cu toate cugetările sunt cu voi. Vă trimit o călduroasă, o sinceră salutare. Împrejurările m-au făcut să pierd Basarabia, dar va veni vremea de voi fi între voi…” (Ştefan Ciobanu)
S-a născut la 24 noiembrie a anului 1883, în satul Talmaz, judeţul Tighina. Studiile primare şi le-a făcut la şcoala normală din Bairamcea. În 1905 a absolvit cu eminenţă liceul numărul unu din Chişinău. Ştefan Ciobanu a fost printre puţinii fruntaşi basarabeni care n-a trecut prin şcolile duhovniceşti.
Publicistul Gh. Bohuş mărturiseşte într-un articol în revista Din trecutul nostru (nr. 40–45): „Bătrânul mareşal al nobilimii M. E. Poncet mi-a povestit cum i s-a întâmplat odată să examineze o şcoală moldovenească din Bairamcea, jud. Cetatea Albă… Un tânăr cu privirea iute i-a atras atenţia d-lui Poncet. Vorbea gânditor, grăbit în chestiunile ce le cunoştea mai bine, fără a fi stăpânit de modestia unui fiu de ţăran în faţa autorităţilor.
Era elevul… Ştefan Ciobanu…”.
După cum era şi firesc, înzestratul tânăr a hotărât să urmeze o facultate; în 1907 a fost admis la secţia de slavistică a Universităţii din Kiev. Fermitatea cu care studia materialul impresiona colegii şi profesorii. Fiind încă student, la sugestia profesorului său Vladimir Peretz, încheagă o corespondenţă intensă cu Alexandru Iaţimirschi, renumit specialist în acest domeniu, basarabean de origine.
Dispunând de un bogat material folcloric cules în Basarabia, Ştefan îi cere ilustrului savant sfaturi şi unele indicaţii bibliografice. Prin investigaţiile în domeniul creaţiei populare Şt. Ciobanu o fi vrut să determine interferenţele dintre cele două culturi – slavă şi română şi, servindu-se de acest punct de pornire, să studieze relaţiile românilor cu slavii pe parcursul secolelor.
Alexie Mateevici, pe atunci student la Academia teologică din Kiev, fiind şi el tentat să studieze aceeaşi problemă, i-a fost recomandat lui A. Iaţimirschi anume de către Ştefan Ciobanu. Deşi acest gest de pură amiciţie nu l-a împiedicat pe Ştefan să-l critice cumplit pe tânărul Mateevici. E vorba de recenzia apărută în ziarul Bessarabscaia jizni (nr. 172, 1911) intitulată aproape agresiv: Necito ot filologhii.
Din perioada kieveană a lui Şt. Ciobanu reţinem participarea activă la viaţa pământeniei basarabene Deşteptarea, care întrunea în rândurile sale români din Basarabia şi din regat. În cartea lui P. Vataman Figuri sorocene (1940) găsim o succintă biografie a cercului: „Activitatea naţională a lui S. Murafa s-a accentuat în timpul studenţiei. La Kiev a cunoscut pe d-l Ştefan Ciobanu cu care, în 1909, a înfiinţat un cerc naţional al studenţilor basarabeni. Pământenia basarabeană a urmărit, din capul locului, lupta pentru limba românească. Tot greul provenea din lipsa de mijloace materiale. Conducătorii cercului s-au pus în legătură cu unele personalităţi culturale din regat. Profesorul Ioan Bianu a trimis o ladă de cărţi, ce a devenit comoara cercului”.
Pe parcursul anilor rândurile acestei pământenii au fost completate mereu. Din ea au făcut parte Al. Mateevici, D. Ciugureanu, Şt. Berechet, Mariaşev, Dumitraşcu, Dumbravă, Bocancea, V. Bogos, B. Cazacliu, M. Mihailovici, V. Cecati ş.a.
Paralel cu această activitate dictată de necesităţile sufleteşti, Şt. Ciobanu rămâne încadrat în câmpul magnetic al preocupărilor ştiinţifice. Absolvind cu Magna cum laude studiile universitare din 1911, rămâne la nişte cursuri postuniversitare, care, raportate la sistemul de învăţământ contemporan, ar avea valoarea unei aspiranturi. Îndrumat de acelaşi Vladimir Peretz, Ştefan purcede la studierea colecţiilor de carte românească din bibliotecile ucrainene. Cercetările se încununează cu câteva studii şi articole, la început mai mici – Legende româneşti despre Maica Domnului (1911) având 58 de pagini, Despre prescripţiile de igienă în literatura veche rusă (S-Petersburg, 1913) înşirat pe 24 de pagini, apoi scrie o monografie de proporţii Mitropolitul Sucevei Dosoftei şi activitatea lui literară (Kiev, 1915, trad. de Ştefan Berechet).
Menţionăm faptul că aceste şi alte publicaţii au fost scrise în limba rusă, Şt. Ciobanu dovedindu-se a fi un bun cunoscător al limbii şi un abil mânuitor de condei, în stare să traducă Mitul despre Arachne în Legenda Maicii Domnului (S-Petersburg, 1911) ori să descrie profesionist Dicţionarul slavo-român nr. 240 din Biblioteca Societăţii de istorie şi antichităţi ruseşti din Moscova (Varşovia, 1914).
Aflându-se la Kiev, Ştefan Ciobanu urmăreşte evoluţia evenimentelor din Basarabia. După cum deducem din scrisoarea din 27 mai 1913, expediată pe numele lui S. Murafa, apariţia revistei Cuvânt moldovenesc îl bucură: „Am citit îndată acordul tău – mi-a plăcut foarte; chiar cuprinsul întregului număr e foarte bine alcătuit. Mai multă poezie şi nuvele ale marilor scriitori români, mai mult din istoria noastră, din poezia poporului – aceasta va prinde gustul moldovenilor către cultura noastră.
Ceva voi scrie şi eu, dar acuma nu ştiu ce. Am nişte poezii culese din gura poporului nostru (proverbe, conăcării, iertăciuni), dar s-ar cuveni să scriu la ele un articol; la aceasta nu-mi ajunge material.
Am nişte cărticele (Lovinescu) asupra vieţii şi activităţii lui Grigore Alexandrescu. Poate voi scrie un articol scurt. Multă închinăciune redacţiei Cuvântului moldovenesc”.
Evenimentele din februarie 1917 l-au găsit pe Şt. Ciobanu la Bolgrad. Preda la un liceu. Împlinise 35 de ani, era căsătorit cu Anna Schmidt, avea doi copii: Alla (1914) şi Valeriu (1917).
A aderat la mişcarea pentru eliberarea naţională a Basarabiei cu o oarecare întârziere, prin participarea la congresul învăţătorilor din Basarabia. Oponenţii săi de mai târziu ţineau mereu să-i amintească de acea apariţie întârziată pe scena politică a Chişinăului. Vom menţiona totuşi că, alături de Onisifor Ghibu, Nicolae Popovschi, Alexie Mateevici, Liviu Marian ş.a., Şt. Ciobanu are un merit deosebit în rezolvarea problemei naţionalizării şcolilor basarabene şi a reformei învăţământului.
Din darea de seamă cu privire la Primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia publicată în revista Şcoala moldovenească (Chişinău, an. I., nr. 2-4, 1917): „…S-a urcat la catedră d-l Ştefan Ciobanu, profesor la gimnaziul din Bolgrad şi bun cunoscător al limbii, literaturii şi istoriei neamului nostru. Domnia sa citeşte un referat (doclad) despre Organizarea învăţământului moldovenesc în şcolile de toate treptele.
„Cea dintâi Dumă rusească, spune d-l Ciobanu, a hotărât ca cele două clase ale şcolii începătoare să fie în limba mamei. Toţi locuitorii din Rusia s-au folosit de acest drept, numai moldovenii nu! Mai înainte era mai bine în Basarabia. Chiar şi în şcolile de mijloc, ca, de pildă, în gimnaziul din Chişinău, s-a predat limba moldovenească până la 1866. Limba noastră s-a predat o vreme oarecare şi în Universitatea din Petersburg, de către moldoveanul Iaţimirschi, care mai târziu s-a mutat la Varşovia. Tot astfel s-a predat şi la Odessa. Dar acum, de mult ea e dată cu totul uitării, pretutindenea. Revoluţia ne deschide acum calea către dobândirea drepturilor noastre pe tărâm şcolar. Congresul nostru trebuie să ceară naţionalizarea întregului învăţământ pentru moldoveni.
Referatul d-lui Ciobanu a fost ascultat cu plăcere şi în multe suflete el a stârnit o bucurie care nici nu se poate spune. Să ajungem noi să putem cere şi să putem avea şcoli moldoveneşti de toate treptele! Cine ar fi putut crede aşa ceva acum câteva luni?”.
Sunt convins că ideea volumului Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă (Chişinău, 1923) i-a venit în zilele acestui congres. În momentul când la Paris se discuta problema apartenenţei Basarabiei (deci din nou apăruse necesitatea unor argumentări ştiinţifice) Ştefan Ciobanu scrie studiul La continuité roumaine dans la Bessarabie (Bucureşti, 1920). De aici încolo însă aproape toate lucrările sunt dedicate temelor basarabene: Biserici vechi din Basarabia (1924, Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice), Chişinăul (1925), Basarabia (monografie, 1926), Cetatea Tighina (1928, Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice), Mănăstirea Ţigăneşti (1931, Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice), Din istoria mişcării naţionale în Basarabia (1933) ş.a. Chiar în cazul când se îndepărta într-o oarecare măsură de tema Basarabiei, oferea cititorilor lucrări preţioase axând în jurul culturii româneşti: Dimitrie Cantemir în Rusia (1924), Din legăturile culturale româno-ucrainene. Ioannichie Galetovschi şi literatura românească veche (1938), Începuturile scrisului în limba românească (1941), Istoria literaturii române vechi (vol. I, 1947).
Evenimentele anului 1917 se derulează cu o viteză ameţitoare. În vâltoarea lor este antrenat şi Şt. Ciobanu. A contribuit la constituirea (la 11 aprilie) a unei secţii a Partidului naţional moldovenesc la Bolgrad, la reconstituirea, la 12 iunie, a Societăţii culturale moldoveneşti; la 17 iunie e prezentat la deschiderea cursurilor de vară pentru pedagogii din Basarabia; la 15 august la alegerile comunale este ales deputat în Sfatul Ţării; în noiembrie ia parte la şedinţele Sfatului Ţării; la 9 decembrie e numit director general al învăţământului din Basarabia.
Anul 1918 nu este mai sărac în evenimente istorice. Şi din nou Şt. Ciobanu e unul din cei mai activi participanţi. La 27 martie votează actul Unirii Basarabiei cu România; este printre organizatorii revistei Şcoala Basarabiei care apare la Chişinău cu începere de la 1 noiembrie; la 10 octombrie este ales membru activ al Academiei Române, iar la 5 noiembrie – membru al comisiei Arhivelor Statului…
A fost ales membru activ al Academiei pe neaşteptate, evenimentele găsindu-l într-un fel nepregătit. Hotărârea a fost luată după apariţia la Iaşi a volumului Mitropolitul Sucevei Dosoftei şi activitatea sa literară (1918, trad. de Şt. Berechet) care conţinea momente absolut noi în studierea biografiei şi activităţii literare a marelui cărturar, culese din izvoare polone şi ucrainene. Şi dacă la 10 octombrie 1918 în incinta Academiei a rostit o scurtă prelegere, apoi la 28 mai 1919 revine în acelaşi for cu un emoţionant discurs de recepţie Contribuţiuni privitoare la originea şi moartea mitropolitului Moldovei Dosoftei, iar răspunsul din partea Academiei i l-a dat Ioan Bianu, cu care corespondase fiind încă student la Kiev.
Autoritatea ştiinţifică a lui Şt. Ciobanu a fost neclintită. Şapte ani a fost vicepreşedinte al Academiei, membru activ al căreia a fost timp de 30 de ani.
În 1918 reînnoadă firul preocupărilor sale pedagogice. Până în anul 1928 este profesor şi director la Liceul „Alecu Russo” din Chişinău. Din 1926 face şi carieră de profesor universitar la Catedra de istorie a literaturii române vechi, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, care-şi avea sediul la Chişinău. A predat la această facultate până în 1938, când s-a transferat la Bucureşti, la catedra cu acelaşi profil, unde a activat până când boala l-a doborât…
Fiind un cercetător conştiincios al trecutului, Ştefan Ciobanu intuia că încercările prin care are de trecut Basarabia nu s-au sfârşit. Agresivitatea vecinilor nu lăsa nici o urmă de îndoială că problema Basarabiei va reapărea pe ordinea zilei. Şi totuşi pentru proaspătul ministru al cultelor şi artelor, cavaler al ordinelor „Meritul cultural” clasa I, „Marea Cruce a Coroanei României” şi „Ferdinand I” (în grad de ofiţer), vestea despre ultimatumul sovietic a fost ca un fulger venit din senin. Ceea ce l-a durut mai mult a fost faptul că Declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940 a fost ascultată cu o pasivitate pur şi simplu criminală, că protestul prezentat la şedinţa Comisiunilor afacerilor străine a Camerei şi Senatului din 2 iulie 1940 aşa şi a rămas fără răspuns. Tragedia Basarabiei reîncepea dintr-o pagină nouă. Studiul lui Ciobanu despre martirul Petre Ştefănucă tipărit în revista Sociologie românească (Bucureşti, 1942, nr. 7-12) erau deja pagini din istoria imediată a Patriei…
A decedat la 28 februarie 1950.
Închei aceste însemnări cu o profundă rostire a lui Ştefan Ciobanu: „A fost o mare nenorocire pentru basarabeni că ei au fost de aceeaşi credinţă cu ruşii, ceea ce a dus poate la oarecare apropiere a intelectualilor cu ruşii, la indiferentismul acestor intelectuali faţă de problemele naţionale. În chestiunea deznaţionalizării, ruşii au reuşit mai mult la popoarele de o credinţă cu ei; polonezii, de exemplu, popor slav, înrudit cu acel rus, şi-au păstrat naţionalitatea şi cultura, mulţumită faptului că ei au fost catolici. Cultura românească în Basarabia a avut părţile ei slabe; ea s-a abătut de la matca ei naturală; ea şi-a rupt, graţie regimului rusesc, legăturile aproape cu desăvârşire cu ţările româneşti”.
