Dacă țara e săracă, ne întrebăm mulți, care e rostul investirii în cultură? Să avem mai întâi economie, spunem, ca și cum cultura e doar o toană a traiului bun.
Nu ne gândim mai departe, nu ne punem problema că tot ce s-a salvat pe deplin din istoria umanității a fost recuperat prin cultură. Chiar dacă avem dovezi cu carul care demonstrează că popoarele au prosperat prin prețuirea culturii.
Străbunicul meu, Alexandru, a fost soldat în armata austriacă în timpul Primului Război Mondial, Banatul fiind sub ocupație habsburgică. Știu că a făcut parte din Regimentul 43 Caransebeș și că a luptat în Alpi, de unde s-a întors pe jos, soldații români fiind abandonați acolo după încetarea războiului. Oricâte informații am încercat să găsesc, nu prea am avut succes. Se știu puține lucruri despre bătăliile de acolo, despre românii din Alpi.
Nu la fel se poate spune despre frontul inamic. Soarta a făcut ca Ernest Hemingway, voluntar la Crucea Roșie, să participe la lupte de partea frontului italian. Adică acolo unde de cealaltă parte luptau Regimentul 43 Caransebeș și Regimentul 61 Timișoara. Am aflat din roman multe informații. Dar cel mai important: am putut vizualiza acele timpuri, modul în care oamenii simțeau și se raportau la un război pe care îl voiau doar liderii lumii. Oamenii simpli nu voiau războaie, erau forțați să lupte sub amenințare. Se știe bine că dezertorii erau executați. Deci bieții tineri, unii aproape copii (străbunicul meu era minor când a fost mobilizat), aveau de ales între moartea sigură pentru dezertare sau o posibilitate măruntă de a trăi prin participarea la un război din care nu înțelegeau nimic.
Despre aceste realități vorbește Hemingway, iar romanul de război e dublat de o poveste de dragoste, încât cititorul rămâne absorbit de lectură până la final. Publicat în 1929, „Adio, arme” poate fi privit și ca o recuperare a istoriei prin cultură. Dar dincolo de toate e o carte excepțională, frumoasă, care ne spune despre război mai mult decât manualele de istorie. Nu ne dă statistici, numere, armate victorioase sau înfrânte, ci o imagine a frontului așa cum probabil era. Fără mistificări, însă umanizată din orice unghi ai privi. Morțile stupide ale camarazilor, scârba de luptă și moarte, dorința de libertate, neputința de a iubi războiul ne apropie de oamenii acelor vremuri mult mai mult decât statisticile și fotografiile păstrate.
Câtă vreme războiul e făcut cu oameni și de oameni, romane ca cele ale lui Hemingway sunt nu doar necesare, dar și mult mai clare decât simple statistici cu morți și înfrângeri. În literatura română aș aminti romanul lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, iar în zona noastră să nu uităm de Vladimir Beșleagă cu „Zbor frânt”.
