Cel mai vechi și cel mai prețios bun material a fost, este și va rămâne pământul. Pe el ne naștem, el ne hrănește, el ne primește la sfârșit. Pentru el curge sânge mai mereu, peste tot în lume. Și el ne este leagăn, mângâiere și ajutor. De aceea, de el trebuie avut grijă mai mult decât orice alt lucru pe lumea asta. Pentru el și pentru oamenii care îl lucrează, făcând posibil traiul tuturor, la modul cel mai direct.
Cu toate acestea, Moldova trăiește un triplu paradox: Mai întâi, deși are unele dintre cele mai fertile terenuri agricole (cernoziomurile brune, cu bonitate dintre cele mai ridicate), acestea sunt lucrate mai curând extensiv decât intensiv, ducând la producții relativ mici și, de multe ori, la o agricultură doar de subzistență. Apoi, deși Moldova este singura țară din Europa a cărei populație rurală o depășește încă pe cea urbană (62% locuitori rurali, în cele 1616 sate și comune), totuși mâna de lucru, atât cea calificată (agronomi, veterinari, ingineri în tehnică agricolă), cât și cea simplă, necesară lucrărilor agricole uzuale, este din ce în ce mai greu de găsit. În sfârșit, în privința instrumentarului de lucru, tehnica utilizată este, în cea mai mare parte, neperformantă și extrem de uzată atât fizic, cât și moral.
Comparație între agricultura din Moldova și cea din România
Ne propunem ca, într-o serie de articole pe subiectul dat, să abordăm toate aceste probleme dintr-o dublă perspectivă: o comparație între agricultura din Moldova și cea din România, pe de o parte, și o trecere în revistă, o explicare clară a soluțiilor propuse, pe termen scurt și mediu, de către acei oameni responsabili și competenți care pot întoarce agricultua moldovenească de pe panta descendentă spre o dezvoltare durabilă și eficientă.
Mai întâi însă, o scurtă imagine a terenurilor din Republica Moldova:
Suprafață agricolă totală: 2.500.000 ha., din care: 56% în proprietate privată, 44% în proprietate publică.
Împărțirea suprafeței agricole:
– 1.827.300 ha teren arabil
– 288.800 ha vii și livezi (148.800 ha livezi, 140.000 ha podgorii)
– 344.900 ha pășuni și fânețe
– 38.800 ha pârloagă
– 310.000 ha păduri
– 85.100 ha luciu de apă
– 51.700 ha alte terenuri din fondul silvic
De asemenea, există:
– 436.200 ha fonduri de rezervă
– 297.400 ha terenuri cu soluri ameliorate
– 228.200 ha terenuri irigate
– 69.200 ha terenuri desecate
De menționat că singurul Recensământ General Agricol din Republica Moldova s-a desfășurat în martie – aprilie 2011, următorul trebuind să fie organizat în 2022. În România, același Recensământ General Agricol a avut loc mai întâi în 2002, apoi în 2010, iar cel ce trebuia să se desfășoare anul trecut, datorită pandemiei se desfășoară chiar acum, în mai – iulie 2021.
În privința formei de proprietate asupra pământului, sunt de notat următoarele: După Actul Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918), Regele Ferdinand I sancționează Legea Agrară pentru Basarabia, la 13 martie 1920. Prin aceasta, țăranii erau împroprietpriți cu pământ. Existau încă mari moșieri, apoi țărani fruntați (înstăriți), dar și lucrători agricoli fără pământ. Așadar, până în 1940/1944 majoritatea terenului agricol din Basarabia era în proprietate privată. După anexarea Basarabiei la URSS, pământul a fost naționalizat forțat și fără titlu (a se citi furat) și s-au constituit colhozuri și sovhozuri. După 1990, o parte din pământuri a trecut din proprietatea de stat în cea privată grație programului american de asistență „Pământ”, finalizat în anul 2000. Nu s-au retrocedat vechile loturi de pământ, pe vechile amplasamente (cum s-a întâmplat în România). Așa încât, cotele de teren arabil împărțite tuturor locuitorilor satelor au dus la o fărâmițare excesivă, suprafața medie a unui ”cotaș” depășind cu greu 1 hectar. Cum-necum, în ultimii 20 de ani s-au consolidat totuși unele terenuri, ceea ce a dus la apariția câtorva ferme agricole care au peste 1000, chiar peste 3000 de hectare în exploatare. În același timp, trebuie menționat faptul că, uneori, consolidarea terenurilor a fost făcută în disprețul legii, utilizându-se mijloace ilegale, în orice caz imorale, folosindu-se naivitatea micilor proprietari agricoli (țărani care au fost puși să semneze acte de cedare, dar care nu știau ce semnează, acte de vânzare-cumpărare sau de donație făcute de cei decedați, atacuri raider, etc.).
Pământul nu se lucrează singur
Și aici, intervine al doilea paradox: deși populația Moldovei este, majoritar, rurală, lucrătorii în agricultură (inclusiv în zootehnie) sunt din ce în ce mai greu de găsit și de convins să lucreze. Pe de o parte, foarte mulți din locuitorii actuali ai satelor au peste 60 de ani, așadar au atins (aproximativ) vârsta de pensionare. Evident că cerințele, chiar și numai morale, scad din motive obiective față de aceștia. Productivitatea lor, cu atât mai mult. Pentru cei tineri – din ce în ce mai puțini – munca în agricultură, pe lângă faptul că nu este una ușoară, este și destul de slab plătită în raport cu aceeași muncă remunerată în Occident. În ultimii 10 ani, din ce în ce mai mulți lucrători agricoli (slab sau necalificați) aleg să facă această muncă, dar în țări precum Germania, Danemarca, Spania, Italia, Irlanda, etc. – unde salarizarea lor este cu mult peste nivelul din Basarabia. Individual, nu ai ce le reproșa: sunt oameni liberi, care au dreptul să-și aleagă singuri locul de trai, meseria sau nivelul de salarizare. Dar țara din urmă, cea lăsată acasă, suferă. În plus, școlarizarea și instruirea practică a tinerilor în unități de învășământ de profil agrar este într-o continuă suferință în ultimele decenii. Școlile de meserii (cu profil agricol), școlile profesionale de profil, școlile de maiștri sau tehnicieni, s-au împuținat în ultimii 30 de ani până aproape de dispariție, iar cele câteva rămase au coborât nepermis de mult ștacheta calității actului de predare – învățare. Așa se face că există o lipsă acută de combainieri, tractoriști, mecanici de tehnică agricolă, tehnicieni veterinari, ca să nu mai vorbim de simpli muncitori agricoli atât de necesari pentru livezi, podgorii și nu numai.
În sfârșit, se poate pune întrebarea: De ce, dacă pământurile Moldovei sunt atât de roditoare, dacă populația de la sate și comune este încă majoritară, agricultura moldovenească este în suferință? De ce nu este ea competitivă? Pentru că, în comparația competitivității, nu doar calitatea solului sau cantitatea numerică a sătenilor intră la socoteală. Ci un întreg complex de factori, printre care: tehnica agricolă utilizată (cost de achiziție, cost de întreținere și de exploatare, productivitate tehnică, ușurința găsirii pieselor de schimb și a personalului calificat pentru reparații); suprafața agricolă utilizată (terenuri consolidate pe sute sau mii de hectare, ori, dimpotrivă, fărâmițate pe câteva hectare, până la o sută); costul și calificarea mâinii de lucru (ori absența acesteia); dependența de condițiile climaterice naturale (aceasta, într-o climă în schimbare, vezi încălzirea globală care vine la pachet cu fenomene meteorologice extreme și cu deșertificarea) corelată cu lipsa unor sisteme de irigație eficiente, de ultimă generație, și cu lipsa totală de sisteme de rachete anti-grindină; precaritatea asigurărilor culturilor agricole (atât ca abordare managerială, cât și ca ofertă concurențială reală, pe piața asigurărilor din Moldova); lipsa unei burse agricole reale și oneste; lipsa capitalului circulant al mult prea multor fermieri; în sfârșit, lipsa subvențiilor serioase, corecte și libere de corupție pentru producătorii direcți, de la mic la mare. Lista aceasta nu este exhaustivă, ea este – din nefericire – mult mai lungă.
Primul pas într-o abordare corectă a problematicii, pe cât de largi, pe atât de esențiale, a agriculturii, este cel al unei radiografii exacte și complete. Fără a avea o imagine de ansamblu, clară și nefalsificată, nu se poate merge mai departe. Iar acest lucru, la rândul său, nu este posibil fără specialiști de marcă. Este cu atât mai plăcut de constatat că, în vâltoarea campaniei electorale, există o forță politică ce nu se limitează la a pune problema sau la a identifica unele disfuncționalități, ci de a propune soluții concrete, pe cât de profesioniste, pe atât de realiste. Și această forță politică este Alianța pentru Unirea Românilor. În Departamentul pentru Politici Agricole al A.U.R., frații din România, cu experiență în Politica Agricolă Comună a U.E. și liniile (enorme) de finanțare ale acesteia, și-au dat mâna cu frații români basarabeni, buni cunoscători ai realităților și mentalităților locale, rezultând o Concepție Agricolă pentru Dezvoltare Rurală a Republicii Moldova. Așadar, cu dedicație și cu know-haw-ul necesar, s-a conturat capitolul pentru Agricultură din Programul politic al A.U.R. Și, întrucât acesta este de o importanță capitală pentru practic toți cetățenii țării, ne propunem să îl analizăm și să îl explicăm.
Vom începe cu acel punct care se referă la ”programul Primul Tractor”
De la început trebuie să spunem că în Republica Moldova a existat o fabrică de tractoare la Chișinău, și anume ”Tracom”. Aceasta a produs tractoare până în anul 2005, și a activat până în anul 2008. Tractoarele erau asamblate pe loc, din kituri transferate de pe tot cuprinsul C.S.I. Desigur, nu erau cele mai performante. Nici raportul preț – calitate nu era dintre cele mai bune. Dar, cum-necum, exista o ofertă locală (nu mai spunem de locuri de muncă, industria furnizoare pe orizontală, etc.). De atunci și până în prezent fermierii au trebuit să se reorienteze, pe rând, spre furnizori din străinătate. Evident, cu alte costuri și în alte condiții de achiziție, exploatare, garanție și post-garanție. Au apărut și există mărci de renume, indiscutabil de bună calitate, dar în care ”brandul” ajunge până la 30 – 40% din costul total. Simplu spus, nu cumperi doar tractorul, ci tractorul plus reclama, prestigiul lui. Mai este și problema normelor (legale) de poluare. Dacă în U.E. s-a ajuns în prezent la norma Tier 5 (ceea ce presupune deja filtru de particule și Ad-blue), în Republica Moldova încă suntem la Tier 3 (fără Ad-blue). Acest lucru, deși aparent este mai ieftin, se reflectă totuși negativ în certificarea ”bio” din partea organismelor de resort europene și, în consecință, în condițiile și volumul de exporturi moldovenești în U.E.
Întorcându-ne la tehnică, este evident că pământul, pentru a fi interesant și sub aspect financiar-economic, nu se mai poate lucra cu sapa. La alegerea unei tehnici oarecare – să spunem a unui tractor, care oricum reprezintă elementul sine-qua-non al oricărei exploatații agricole, se are în vedere, mai ales în țările sărace, în primul rând elementul prețului. Acesta nu este compus însă doar din prețul de achiziție. Se adaugă în plus costul de exploatare (de exemplu, consumul de motorină), de reparații, de piese de schimb. Apoi, dacă este procurat prin credit sau leasing, apar costurile indirecte: dobândă bancară, cost asigurare CASCO, alte costuri indirecte. Se adaugă, de multe ori, și alte costuri specifice țărilor cu corupție mare – să le spunem, elegant, costuri nespecifice, informale. Mai ales dacă vorbim de programe de granturi străine, dar administrate local (de exemplu, dar nelimitându-ne la: Programul 2KR susținut de Guvernul Japoniei, Programul de Securitate Alimentară al U.E., Programul MCC Compact – Moldova al S.U.A., etc.). Cu ceea ce vine nou A.U.R. este Programul ”Primul Tractor”. Similar cu alte programe de gen din România, acesta are menirea de a înlesni achiziția și de a simplifica procedurile la cumpărarea primului tractor nou pentru orice fermier, fie el mare sau mic. Schema presupune și principiul de ”buy-back”, prin care orice tractor adus la schimb pentru casare este ”răscumpărat” printr-un voucher de discount. Valoarea acestui voucher va fi în directă corelare cu vechimea tractorului casat, cu norma sa de poluare și cu capacitatea cilindrică. În felul acesta vom începe să curățăm Moldova, încet poate, dar sigur, de toate rablele vechi de zeci de ani care mai mult poluează și stau stricate decât ajută agriculturii. Sumele necesare acoperirii acestor vouchere vor fi debursate prin Pactul Verde European, în strânsă corelare cu Mecanismul pentru o Tranziție Justă (minim 100 miliarde de Euro puse la dispozișie de U.E. pentru anii 2021 – 2027) și mai ales cu Planul de Acțiune pentru agricultura ecologică (aprobat deja la 25 martie 2021). Este adevărat că Republica Moldova nu este membră a U.E. Dar este Stat Asociat și, cu ajutorul României și prin ea, poate beneficia de o parte din fondurile colosale care vin, începând de anul acesta, pentru următorul deceniu. Desigur, una dintre condiții este ca U.E. în general, și România în particular, să aibă la Chișinău un partener de dialog amical și responsabil.
Dacă discutăm de tractoare, trebuie să recunoaștem că încă pentru mulți fermieri moldoveni prețul unui tractor nou, bine echipat cu implemente, prețul poate fi unul prohibitiv. De aceea, se propune ca facilitățile la achiziționarea unui tractor să se aplice (cu excepția voucherului) și acelor tractoare (agricole și rutiere) cu vechime de până la 10 ani inclusiv, cu condiția desigur a certificării tehnice de rigoare. Subvenția pentru acestea va fi dată în momentul achiziționării de la furnizor (nu după achitarea lui integrală!) și, în funcție de o grilă de punctaj obiectivă și transparentă, merge de la 10 la 50 la sută din prețul ex work de achixiție. În acest fel și cei mai mici sau mai tineri fermieri își vor putea procura un tractor, poate nu nou, dar încă bun, cu care să-și înceapă sau să-și dezvolte o afacere agricolă. Nu este o soluție perfectă, dar este totuși o soluție, până când fermierii în cauză își vor constitui suficient capital rulant pentru tehnică nouă.
În ceea ce privește dobânda subvenționată pentru creditele utilizate la achiziția de tehnică agricolă produsă total sau parțial în Republica Moldova, scopul este îndreptat în două direcții: Pe de o parte, evident, este sprijinul financiar acordat cumpărătorilor care sunt nevoiți a accesa credite cu dobândă, de multe ori, neprietenoasă (oricum mult mai mare decât în U.E., ajungând încă și la 10 – 12%). Pe de altă parte însă, într-o țară în care producția de tehnică agricolă tinde spre zero, ideea este de a atrage producători străini pentru redeschiderea aici a unor unități de producție. Un avantaj substanțial pentru a-i convinge pe investitorii din domeniul tehnicii de a face acest pas este chiar subvenția dobânzii la achiziționarea produselor lor fabricate aici. Iată deci cum o abordare este legată de cealaltă, întru completarea lor armonioasă. Este de adăugat că marii producători de tehnică au unități de producție nu doar în țările de origine, ci și în afara acestora. Și nu trebuie să mergem cu gândul prea departe, peste ocean sau în vestul Europei. Nu vom da nume de mărci, pantru a nu face reclamă mascată. Însă în ultimii ani producția de tractoare s-a restartat într-o țară-mamă, atât de apropiată geografic, și a luat un avânt remarcabil, cu o gamă largă de tractoare mici și medii (de la 86 H.P. în sus), cu tractoare specializate (înguste) pentru vii și livezi, cu o gamă completă de implemente pentru lucrări forestiere sau edilitare (vidanje, perii de măturat, lame de zăpadă, sărărițe, etc.). La acestea se adaugă gama completă a celorlalte implemente pentru lucrări agricole (încărcătoare frontale, pluguri, combinatoare, scarificatoare, grape, etc.).
Când A.U.R. va ajunge, peste cca. O lună, în parlament, va uza de bunele relații pe care le are cu producătorii români pentru a deschide aici, în Basarabia, cel puțin o unitate de producție în domeniul tehnicii agricole, care să ofere locuri de muncă reale și să contribuie la modernizarea și mecanizarea agriculturii cu produse locale, moldovenești. Acest lucru este real în puterea A.U.R. de a-l face, și este un angajament în fața fermierilor, de atât de multe ori jecmăniți și storși de bani, dar de atât de puține ori ascultați și mai ales ajutați.
Vom continua cu alte aspecte, in extenso, a programului politic pe agricultură al A.U.R., dar și cu câteva interviuri luate la firul ierbii de la cei care, cu sudoare și cu dragoste de pământ, ne pun tuturor pâinea pe masă.
Puiu Cinescu
