Apoi, a pus diploma la loc, a încuiat sertarul şi… a acceptat oferta de muncă pe care i-o făcuse colega ei de facultate, Nelly Munteanu: să facă plăcinte. Aici nu avea nevoie de matematica superioară pe care o studiase la universitate, ci doar de reţeta bunicii sale, Ştefania. Cu toate acestea, autoarea renumitelor „plăcinte de la Operă” a rămas în suflet un intelectual.
– Dragă doamnă Ala Glavan, aţi renunţat la diploma universitară şi aţi acceptat să munciţi în calitate de bucătăreasă. Psihologic a fost foarte greu?
– Nu am avut încotro, pentru că nu-mi puteam întreţine familia. Nu a fost uşor, ambii mei părinţi erau profesori şi pentru ei conta foarte mult statutul nostru social. Au muncit o viaţă întreagă pentru mine şi sora mea, au dorit să avem studii superioare. Pe mine, după clasa a opta, m-au trimis la Chişinău, să termin şcoala de cultură generală. De aceea, pasul meu a fost şocant pentru ei. Desigur, le-am explicat că e nevoie ca cineva din familie să se sacrifice, pentru ca fiicele noastre să aibă un viitor mai bun. Le-am spus că, mergând să fac plăcinte, nu înseamnă că nu voi mai citi cărţi, că nu voi mai gândi ca un intelectual… Nu ştiu dacă i-am convins. A fost un pas greu, dar odată făcut nu-l regret.
– Aţi pornit această afacere împreună cu Nelly Munteanu. Ce vă amintiţi despre acele timpuri?
– Nelly avea o mulţime de idei, multă imaginaţie… O parte le-a şi realizat, la Chişinău sau la Bucureşti. Plăcintăria era una dintre primele firme particulare în peisajul de atunci, dominat exclusiv de alimentaţia publică de stat. Şi nu e uşor să fii primul pe piaţă. Mi-ar trebui ore întregi să vă povestesc istoria noastră care începe de prin 1995… Nu prea dispun de aceste ore libere – mă aşteaptă fetele, la bucătărie…
– Vom rezuma noi în câteva fraze toată istoria: la un moment dat, Nelly Munteanu s-a stabilit la Bucureşti. Dumneavoastră, împreună cu cele peste 30 de lucrătoare de la plăcintărie, aţi făcut eforturi colosale ca să menţineţi acest business mai departe. Şi văd că aţi reuşit…
– Ne-am descurcat. Important era ca cele peste 30 de lucrătoare să nu rămână şomere. Când a plecat, Nelly a vândut restaurantul de la Filarmonică cu tot cu plăcintăria noastră unui alt businessman, aşa încât am avut un nou patron, pe doamna Nadejda Herţa. Am conlucrat foarte bine împreună şi tot graţie acestei doamne, în 2007, ne-am separat şi am înregistrat firma „Ştefăniţa RC”…
– Tot Chişinăul îşi aminteşte de perioada când aveaţi sediul în localul Teatrului de Operă şi Balet. Plăcintele dumneavoastră au fost supranumite atunci „plăcintele de la Operă”, iar acest nume îl poartă neoficial şi astăzi. Parcă vă întreceaţi în creativitate cu artiştii de la Operă…
– Da, a fost o poveste frumoasă. Mergeam la serviciu, încântaţi că… mergem la teatru. Artiştii puteau lua prânzul la noi, le găteam gustos şi le ofeream reduceri la plăcinte, la celelalte produse ale noastre. Ne înţelegeam minunat cu ei şi o să vă mărturisesc un secret: aveam cu toţii impresia că ne aflam şi noi în serviciul artei… Contactam zilnic cu Maria Bieşu, Mihail Munteanu, practic, cu tot teatrul. Am rămas foarte buni prieteni până în prezent, iar pe Maria Bieşu o vizităm şi acum, probabil, mai des decât o face actuala conducere a teatrului…
– De ce nu aţi mai rămas la Operă?
– E dureros ceea ce o să vă spun, dar e adevărat – am fost daţi afară de… democraţii noştri! Noi, care am fost cu tot sufletul pentru ei, am convins lumea să-i aleagă…Când ne-am pomenit în cabinetul actualului ministru al Culturii şi l-am rugat să ne mai lase puţin în acest sediu, măcar până găsim un loc temporar să ne retragem… Boris Focşa ne-a privit neputincios. Am înţeles că nici măcar acest lucru nu-l poate rezolva, ca ministru.
– Şi directoarea Teatrului de Operă, Valeria Şeican, cum şi-a motivat decizia de a vă alunga din teatru?
– Nu ne-a dat nicio explicaţie. Într-o zi ne-am trezit cu uşa sigilată. Iar noi aveam produse înăuntru şi puteau să se altereze. Am încercat să intru la ea, dar fără succes. A fost o lovitură cu atât mai grea pentru mine, cu cât ne cunoşteam cu Valeria Şeican de ani de zile, locuiam în acelaşi bloc şi până şi la grădiniţă a fost în aceeaşi grupă cu fiica mea mai mică. Normal era să mă cheme şi să-mi spună: „Tanti Ala, iată ce s-a întâmplat, nu mai puteţi sta aici” şi aşa mai departe…
– Poate că doamna directoare s-a gândit că plăcintăria nu se înscrie armonios într-un templu al artei?
– Nici pe departe nu a fost aşa. Mai degrabă au prevalat interesele. Dovadă e faptul că, în prezent, sălile teatrului în care munceam noi sunt date unei alte firme, care de asemenea face plăcinte. E un furt de imagine, pentru că firma respectivă pretinde a fi în prezent „Plăcintăria de la Operă” şi astfel produce confuzie în capul foştilor noştri clienţi. Din păcate, nu avem bani pentru a explica publicului consumator – prin ziare şi la TV – că noi, fosta „Plăcintărie de la Operă”, ne aflăm acum în localul Liceului „Spiru Haret” din Chişinău, în vecinătatea Teatrului de Operă… Dar ne bucură măcar faptul că artiştii din teatru sunt şi astăzi clienţii noştri permanenţi.
– În denumirea firmei dumneavoastră există două iniţiale. Vreţi să ne descifraţi ce înseamnă ele?
– Păi, „Ştefăniţa RC” înseamnă numele bunicii mele de la care am luat reţeta plăcintelor, iar iniţialele R şi C sunt de la numele fiicelor mele – Rodica şi Cornelia. Atunci când am înregistrat firma, erau foarte multe localuri care se numeau „Ştefăniţa” şi a trebuit să mai adaug ceva în denumire. M-am gândit la cele două fete ale mele…
– Apropo, cu ce se ocupă ele, la moment?
– Din păcate, nu sunt în ţară. Ambele au făcut studii superioare – Rodica în Statele Unite, Cornelia la Bucureşti, iar în prezent lucrează la Londra, în sistemul bancar. Soţul meu munceşte profesor în Polonia, predă matematica, dar are ore şi în Moldova.
– Spuneaţi la început că atunci când aţi acceptat munca de bucătăreasă le-aţi promis părinţilor că veţi rămâne un intelectual. Vă mai consideraţi aşa?
– Cu certitudine. Şi încerc să-i fac şi pe oamenii din jurul meu să se simtă astfel. Toţi lucrătorii noştri sunt abonaţi la TIMPUL. Citim tot ce scrieţi. Iată, vedeţi, în acest colţ de sală, afişăm zilnic pe perete, cu litere măşcate, maxima zilei din ziarul dumneavoastră. Ca fiecare când trece pe lângă ea să o mai citească o dată şi să se gândească la sensul ei. Găsim timp şi pentru odihnă, pentru a ne instrui şi cultiva… Am fost împreună în România, la Castelul Peleş, la Sovata, în diferite pelerinaje. Am vizitat şi Saharna, Orheiul Vechi, Cetatea Sorocii… Acum îl căutăm pe Vlad Pohilă să-l rugăm să ne facă o excursie prin Chişinău, omul acesta e o enciclopedie pe picioare, o să aibă ce ne povesti. Iar în ianuarie vrem să plecăm la Iaşi şi ceva mai departe de Iaşi. Suntem prieteni cu părintele Andrei, de la Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei” de la Durleşti, ce ţine de Mitropolia Basarabiei, suntem ctitorii mănăstirii. E un părinte extraordinar, e şi duhovnicul nostru, ne cunoaştem de mult, de baştină e din Galaţi. O să mergem împreună în acest pelerinaj, prin locurile pe care le cunoaşte el mai bine. Ca să nu mai zic de concerte şi spectacole. Împreună cu colegii am fost la Fuego, Victor Socaciu, Tudor Gheorghe. În decembrie, avem deja bilete la spectacolul cu Florin Piersic.
– Mergeţi des şi la Londra?
– Foarte des. E de ajuns ca una din fiice să-mi amintească de sentimentele materne… Apropo, graţie fiicelor mele, eu şi soţul meu, Vasile Glavan, am cunoscut lumea. Am fost în Egipt, în Maroc, acum ne-au promis o călătorie în Grecia, dar aşteptăm să se mai liniştească spiritele în această parte a lumii…
– V-ar plăcea ca fiicele dumneavoastră să se întoarcă acasă?
– Mi-ar plăcea, dar cu o condiţie: să se întoarcă nu numai fiicele mele, dar toţi copiii plecaţi. Iar noi să ridicăm mâinile şi să zicem: faceţi ce vreţi din ţara asta! Sunt sigură că, dacă s-ar întoarce cu toţii, ar face lucruri minunate, pentru că avem copii extraordinari.
– Nu v-am întrebat nimic despre reţeta bunicii. E, cumva, vreun secret culinar?
– Vreţi să ştiţi secretul „plăcintelor de la Operă”? Facem aluatul din făină, apă şi sare. În rest – punem suflet şi multă imaginaţie!
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
