Alex Dimitrov: Paradoxurile caricaturii îmi plac mai mult decât paradoxurile politicii moldoveneşti

– Incontestabil, caricaturistul este un pictor dotat cu talent deosebit. Ce calităţi anume trebuie să posede el pentru a deveni un caricaturist politic redutabil?
– Dacă perceperea lumii de către un artist este mai mult emotivă şi abstractă, un caricaturist – pe lângă calităţi artistice – trebuie să posede şi capacitatea de a analiză logic reflecţiile acestei lumi într-o manieră comică şi satirică. Caricaturistul politic trebuie să fie un nonconformist, inteligent, responsabil, având calităţi etice înalte, echidistant în redarea evenimentelor politice.
Altfel, el n-ar avea dreptul moral să critice persoanele compromise. Este exclusă orice duplicitate în reflectarea acestor evenimente, poziţia lui trebuie să fie fermă şi clară, deşi nimeni nu este ferit de greşeli. Aş preferă să discut cu un om cinstit, care greşeşte, decât cu unul ipocrit. Respectând talentul cunoscutului caricaturist politic Boris Efimov, regret că acest maestru adesea calcă pe propria conştiinţa, desenând la comandă caricaturi răutăcioase şi respingătoare la adresa oamenilor pe care îi respectă şi chiar îi idolatriza: Nikolai Buharin, Josip Broz Tito ș.a. Cauza? Efimov însuşi a dat răspuns în unul din interviurile sale de spovedanie: frică. Deci, un caricaturist politic trebuie să fie curajos, deşi maşină stalinistă de persecuţie a îngenuncheat nu numai artişti firavi şi vulnerabili, dar şi generali căliţi în lupte.

– Ce înseamnă să fii caricaturist politic în R. Moldova?
– Caricaturist politic în Moldova? Uneori vrei să rupi creionul, să faci hârtia bot, să-ţi faci valizele şi s-o ştergi – blestemând Ra-Mă-ul – într-o ţară unde idioţii şi comuniştii sunt în minoritate! Ce-i drept, acolo aş avea mai puţin de lucru… De fapt, caricaturistul oriunde rămâne caricaturist, indiferent de ţară în care locuieşte. După părerea mea, el trebuie să fie mai cosmopolit în sensul bun al cuvântului, preocupat nu numai de problemele ţării sale, ci şi de cele globale, deoarece suntem legaţi de toate. Mai mult, majoritatea ţărilor se confruntă cu aceleaşi probleme – corupţie, autoritarism, abuz de putere etc. De aceea, s-au creat foarte multe organizaţii internaţionale ale caricaturiştilor, care şi-au propus să rezolve împreună unele probleme arzătoare, cum sunt, de exemplu, accesul la informaţie, libertatea expresiei s.a. Clubul caricaturiştilor noştri „Sentus” (lat. – spinos) face parte din organizaţia mondială „Cartoonists Rights Network”, care se preocupă mai mult de problemele accesului la informaţie şi drepturile caricaturistului la expresie. Dar, bineînţeles, fiecare îşi are particularităţile sale naţionale, fără care lumea ar deveni uniformă şi plictisitoare. Oricum, trăind şi făcând caricatură în R. Moldova, un stat plin de paradoxuri, am senzaţia că trăiesc în URSS-ul brejnevist, unde predomină „stabilitatea”, „bunăstarea” şi „fericirea”, declarată insistent de posturile oficiale de radio şi televiziune. Este un coşmar să vezi, de exemplu, pionieri pupând steagul roşu, pătat de sângele milioanelor de oameni nevinovaţi, care repetă că nişte papagali că Lenin este „jivee vseh jivih”. Nici nu ştii: să razi, sau să plângi… Anume de aceşti ieniceri politici dezrădăcinaţi, dezinformaţi şi analfabeţi are nevoie Voronin, căruia nu-i dau pace laurii lui Stalin sau Kim Ir Sen!

– Întâmplarea sau deliberarea te-au ancorat în spaţiul caricaturii politice?
– A fost un pas conştient. În anii de studenţie desenăm caricaturi la adresa lui Brejnev, satirizăm activiştii de partid şi comsomol, carierismul şi cinismul cărora îmi producea un adânc dezgust. Cel mai curios e că mulţi dintre ei au devenit mai târziu „frontisti” şi „social-democraţi”. Mare este ispita treucii puterii, indiferent de conţinutul ei! Conştientizarea nedreptăţii întotdeauna clocotea în mine şi îşi găsea ieşire pe hârtie. Deşi îmi place mult caricatură umoristică distractivă (cu ea am păşit pentru prima oară pragul „Chipăruşului”), treptat m-am simţit atras de caricatură politică, în care m-am regăsit şi care îmi oferă posibilitatea de a-mi expune părerea. De fapt, caricatură politică este o formă de protest împotriva ipocriziei şi cinismului politicienilor corupţi.

– La fel că şi epigramă, o caricatură fără miza şi fără poantă nu mai e caricatură. Ce credeţi? Exemplificati cu experienţe din domeniul caricaturii politice.
– Îmi place mult epigramă, deoarece este şi ea o caricatură… verbală! Nu degeaba caricaturiştii şi epigramiştii se înţeleg foarte bine între ei. În România, permanent se organizează festivaluri de umor şi satiră, unde persoanele principale sunt nu guvernanţii, ci epigramiştii şi caricaturiştii. Epigramă – că şi caricatură – trebuie să fie laconică, ingenioasă şi arzătoare. Am mulţi prieteni epigramisti în România, printre care Ioan Toderaşcu, Lică Valerian, Eliş Râpeanu. Cu vestitul nostru epigramist Ion Ciobanu, în anii de studenţie, am participat la numeroase concerte, în care el şi-a afirmat talentul de umorist cu mult succes.

– Ce însemnătate are detaliul artistic în caricatură?
– Un detaliu, la prima vedere neînsemnat, poate fi foarte grăitor. Cu ajutorul lui, mesajul caricaturii devine mai clar şi mai profund. Din punct de vedere artistic şi compoziţional, desenul devine mai interesant. Dar şi cel ce-l priveşte trebuie să aibă un anumit grad de inteligenţă şi un simt dezvoltat al umorului.

– În opinia mea, caricatură, deşi deformează aspectul fizic al persoanelor luate în răspăr, umanizează totuşi politică şi politicienii. Aşa-i?
– De fapt, scopul caricaturistului constă nu în deformarea aspectului fizic al persoanelor indicate, ci în demascarea calităţilor şi acţiunilor lor egoiste, care au un impact negativ asupra calităţii vieţii concetăţenilor lor. Caricatură nu poate să umanizeze o politică inumană. Mai mult, caricatură politică, într-un fel, trebuie să fie „rea”, dar această răutate este similară cu răutatea medicului, care lupta pentru însănătoşirea pacientului sau. Paradoxul constă în faptul că o caricatură „rea” într-adevăr poate fi una umanistă. Paradoxurile caricaturii îmi plac mai mult decât paradoxurile politicii moldoveneşti!

– Cum ai caracteriza succint situaţia politică actuală a RM? Ce calităţi morale sau, mai exact, amorale îl caracterizează plenar pe politicianul moldovean tipic?
– Cred că este o revenire grea din comă, dar, până la însănătoşire, mai avem mult. Putem să ne aşteptăm şi la un recidiv, când unii pacienţi incurabili din punct de vedere politic (mă tem, şi psihic) pot să mai producă încă mult dezastru. Calitatea politicianului poate fi determinată nu numai de profesionalismul sau, ci şi de dorinţa lui sinceră de a uşura viaţă poporului, căruia i-a dat jurământul de slujire. Avem noi politicieni-umanişti de talia lui Mahatma Gandhi, care ar declara greva foamei că răspuns la scindarea societăţii în două tabere antagoniste? Din contra, unii politicieni ai noştri atâta vrajba nu numai între paturile sociale, dar şi între etnii, speculând potlogăreşte cu noţiuni de „patriotism” şi „statalitate”! Avem noi oare politicieni de talia lui Franklin Roosevelt, care a scos din criză o ţară enormă, realizând un şir de programe social-economice? Dregătorii noştri sau afirmă cu dispreţ că Chişinăul este un oraş pentru… cei bogaţi, sau sunt preocupaţi mai mult de consolidarea bugetului familial, în detrimentul intereselor publice. Oare ăştia sunt adevăraţii statalisti?! Atâta timp cât lăcomia şi setea maniacală de putere vor ameţi creierii guvernanţilor noştri, această palmă de pământ, numită R. Moldova, nu va avea nicio şansă de supravieţuire. Încă un moment important: politicienii care cu adevărat vor să construiască un stat viabil din punct de vedere politic şi economic trebuie să investească în primul rând în educaţie. Neavând resurse naturale considerabile, trebuie cu grijă să creştem resursele intelectuale. Oare are nevoie Voronin de oameni culţi, inteligenţi, liberi în gândire şi acţiuni? El are nevoie de pensionari dezinformaţi şi inculţi, care să fie gata cu salivă la gură să-l apere numai pentru faptul că le-a mărit pensia cu 20 de lei din contul transferurilor băneşti ale gastarbeiterilor. Halal de aşa statalist! Cinismul, ipocrizia, viclenia, lăcomia, orgoliul vulnerabil – iată încă câteva trăsături, care completează „falnicul” portret al politicianului moldovean ajuns la treucă.

– Cum crezi, ce au în comun şi ce le deosebeşte cardinal pe cele două figuri ale politicii moldoveneşti – Voronin şi Roşca?
– În lucrarea să „Arhipelagul GULAG”, A. Soljeniţîn a descris relaţiile dintre NKVD-işti şi criminalii-recidivişti, care erau numiţi de primii „social apropiaţi”. NKVD-iştii îi simpatizau mai mult pe ucigaşi, violatori, hoţi şi escroci, decât pe cei „politici”. Este o comparaţie tristă, care poate fi folosită şi în cazul Voronin-Roşca. Având un grad diferit de inteligenţă, doctrine ideologice diametral opuse şi chiar un decalaj considerabil de vârstă, aceşti gemeni politici totuşi au foarte multe trăsături comune, deoarece sunt… „social apropiaţi”. Acest ruşinos „parteneriat” a fost determinat nu de o apropiere ideologică în numele „consensului naţional”, ci de interese pur pragmatice, fapt care încă o dată ne demonstrează cu lux de amănunte cinismul şi aviditatea acestor actori politici. Banii, puterea şi „la dolce vită” – iată visul lor de căpătai. Aşa înţeleg ei creştinismul şi marxism-leninismul!

– Dacă în Moldova va birui democraţia, nu ai temerea că satiricii şi caricaturiştii vor rămâne fără de lucru?
– Din contra, democraţia o să ne ofere şi mai mult de lucru! Puterea se schimbă, iar omul ba. N-am nicio iluzie în această privinţa, romantismul meu „democratic” s-a vânturat demult, odată cu „reprofilarea” unor membri ai PCUS în „democraţi” şi „frontisti”. Pun pariu că în curând îi vom vedea „liberali”! Basta! Avem nevoie de oameni noi, de o clasa politică nouă, neintoxicata de viruşii totalitarismului, ambiţiile căreia ar fi legate numai de năzuinţele acestui popor chinuit şi batjocorit.

– Când vom avea şi noi, la Chişinău, un festival naţional sau – de ce nu? – internaţional de caricatură?
– Din păcate, deocamdată avem un minister al Inculturii, căruia îi este, scuzaţi, într-un loc de problemele culturii. De caricatură nu mai zic. Acum câţiva ani, a fost iniţiată organizarea unui concurs internaţional de caricatură. Mai mult de o mie de caricaturi au venit din toate colţurile lumii, autorii cărora au fost caricaturişti renumiţi din România, Rusia, Ucraina, Israel, Serbia, Bulgaria, Polonia, Brazilia, SUA etc. Guvernul, care a promis că va susţine financiar organizarea acestui concurs, nu şi-a onorat promisiunile. În final, ne-am făcut de ruşine, şi Moldova a adăugat încă o bilă neagră în „palmaresul” sau trist. Să sperăm, totuşi, că lucrurile se vor schimbă spre bine şi în acest sens.

– Ce ai dori să te mai întreb?
– Ce le-aş dori cititorilor TIMPULUI Satiric…

– Am şi făcut-o!
– Curaj, speranţa şi… să râdem împreună!

Serios ca niciodată, a fost

27 august 2009