Mulţi zic: ce naţiune grea de urnit! Eu zic altfel: ce bine că naţiunea noastră este grea de urnit! În viaţa mea n-am văzut lucru bun, făcîndu-se altfel decît cu urnirea grea a celui care, cînd s-a urnit odată, şi un întreg şir de munţi se cutremură şi se dărîmă.
Nicolae Iorga
Sînt oameni care prezic viitorul după stele, sînt oameni care îţi spun ce încercări te aşteaptă, răsturnînd chiar în faţa ta zaţul de la o ceaşcă de cafea, sînt oameni care prevăd viitorul numai după nodurile şi semnele istoriei. Unul dintre ei a fost şi Alexandru Boldur. De fapt este şi el un nod care a unit două spiţe genealogice de o impresionantă vechime: cea a renumitei familii de mazîli Boldur din Zahaicanii Orheiului, pe linia tatălui, şi cea a sărdarului Mihalcea-Hîncu, pe linia mamei.
S-a născut la Chişinău, la 23 (25) februarie 1886 în familia lui Vasile şi a Elenei Boldur. După şcoala primară, în 1895 este admis la şcoala duhovnicească (spirituală) şi, ca o continuare logică, urmează Seminarul teologic din capitala basarabeană pe care îl absolveşte în 1906. Trecerea lui prin seminar a coincis cu aprinderea scînteii mişcării revoluţionare antimonarhiste, a deşteptării naţionale, a mişcării pentru profunde restructurări democratice.
Un singur detaliu care ar putea explica atmosfera din Seminarul teologic. Timpul a binevoit ca, în aceeaşi perioadă, în seminarul din Chişinău să studieze un Pantelimon Halippa, un Gheorghe Stîrcea, un Alexie Mateevici, un Theodor Inculeţ, ca să numim numai cîteva dintre figurile marcante ale vremii.
Deşi a fost printre absolvenţii fruntaşi ai promoţiei din 1906 şi ar fi putut pretinde la unul dintre locurile rezervate la vreo Academie teologică, fie la Moscova, la Petersburg ori la Chiev, şi poate că ar fi beneficiat şi de o bursă eparhială aşa cum au mai avut-o şi alţii, tînărul Alexandru alege drumul universităţii, înscriindu-se la facultatea de drept a Universităţii din Petersburg.
În 1910 îşi ia licenţa în drept şi se înscrie la Institutul de arheologie din acelaşi oraş pe care îl absolveşte cu brio. În 1911 este numit profesor asistent al facultăţii de drept. I. Parhomovici în volumul Duhovno-ucebnîe zavedenia Chişinevskoi eparhii. 1813—1913 (Chişinău, 1913) ne comunică următoarele: „Boldur Alexandru Vasilievici — absolvent al facultăţii de juridică ; este funcţionar la Sanct-Petersburg în palata de control şi se pregăteşte de profesură".
În 1916, Alexandru Boldur a luat magistratul în dreptul public. Se stabileşte în Crimeea, la Sevastopol. Peste un an la Petersburg au început evenimente de o rezonanţă mondială. A căzut monarhia Romanovilor, au căzut guverne, se declanşase o intensă luptă de curente şi partide. Şi poate faptul că s-a aflat departe de focarul evenimentelor l-a ajutat să judece ”la rece" despre toate cîte se întîmplau. Un unghi de vedere deosebit oricînd oferă şansa la nişte concluzii deosebite, mult mai apropiate de adevărul istoric.
Evoluarea evenimentelor îi deschidea lui Al. Boldur nişte orizonturi extraordinare : în 1921 era profesor la Universitatea din Crimeea (1 martie — 1 octombrie), apoi la Facultatea muncitorească din Moscova ; în 1922 — consilier juridic al Comisiei poporului pentru comerţul exterior. Dar, spre uimirea multora, el hotărăşte să se întoarcă la baştină.
Astăzi putem numai să ghicim care au fost motivele unei asemenea decizii : fie că dorul de Basarabia a învins celelalte ispite, fie că încă în acei ani, istoricul ghicise spiralele pe care vor evolua evenimentele accelerate de anul 1917…
Întoarcerea acasă a coincis cu timpul marilor lupte diplomatice pentru recunoaşterea drepturilor regiunii dintre Prut şi Nistru. Pentru a se include imediat în problemă Alexandru Boldur pleacă la Paris, unde studiază temeinic toate aspectele complicatei controverse şi, spre surprinderea cunoscătorilor în materie diplomatică, în 1927 tipăreşte la Paris o lucrare extrem de valoroasă La Basarabie et les relations russo-roumaines, care a mai calmat spiritele, fiind cea mai documentată lucrare despre romanitatea Moldovei de Est. Deschiderea contului publicistic şi ştiinţific prin tipărirea acestui studiu a fost de bun augur, căci, în cei 80 de ani de activitate ştiinţifică, istoricul Al. Boldur a scris peste o sută de monografii, studii şi tratate istorice.
Secretul acestei vitalităţi spirituale l-am descoperit într-o însemnare a marelui N. Iorga : „…Un suflet omenesc e tînăr atunci cînd lumea, cu frumuseţile şi cu tainele ei, cînd oamenii, care-l încunjură, orice sentimente ar avea faţă de dînsul, cînd el însuşi, cu toate ce cuprinde şi cu tot ce ascunde, îi sînt un obiect de necontenită curiozitate, de neastîmpărată dorinţă de a şti. Sînt curiozităţi din acestea reci. Le au mulţi învăţaţi, dar nu din cei mai mulţi, din aceia care, în acelaşi timp, au văzut locurile de foarte sus şi au pătruns foarte adînc înlăuntrul lor, aşa cum ochiul păsării ridicate mai în înaltul cerului vede mai desluşit pînă în fundul valurilor, descoperindu-şi prada. Dar adevărata şi cea mai nobilă curiozitate este aceea care se uneşte cu o caldă iubire pentru scopul cercetărilor întreprinse" (Despre Dimitrie Cantemir cu ocazia aducerii in ţară a rămăşiţelor lui, 1935).
Aria cercetărilor istoricului basarabean este foarte largă. De la Istoria Basarabiei, în două volume, pînă la o preţioasă lucrare Muzica în Basarabia, editată în 1940. Între aceste două coordonate încap toate lucrările de istorie de felul : Istoria relaţiilor ruso-române politice (1928), Un an de luptă pentru binele poporului (1929), Imperialismul rusesc în Balcani, sau cărţile ce varsă lumină peste dreptul istoric şi internaţional al Basarabiei, cum ar fi Statutul internaţional al Basarabiei (1938), Societatea naţiunilor şi ştiinţa dreptului internaţional (1927), Dreptul social al Basarabiei. Schiţă istorică (1932). Ori cele care elucidează probleme specifice filozofiei : Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor 1918—1928 (Chişinău, 1928).
Pentru a putea reevalua, a pune în mişcare un asemenea tumult de material, teme şi idei, se cere o structură psihologică şi spirituală deosebită. Din datorie sau din simpla dorinţă de a face ceva, un om nu se poate preface într-un generator de energie umană : observaţiile publicistice ale lui Vasile Ţepordei vin să ne confirme existenţa unor curenţi sufleteşti de mare adîncime:
„Am colaborat cu regretatul la mai multe reviste şi ziare şi am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape. Era un om calm, hotărît şi calculat. Cînd expunea o problemă, te făcea s-o înţelegi, s-o pătrunzi pînă în cele mai mici amănunte. Articolele lui le savuram, fiindcă desfăcea firul în patru şi te făcea să te instruieşti şi să-l admiri. Tipăriturile istorice de după războiul mondial, apărute în străinătate, au dovedit că Al. Boldur era un mare erudit şi patriot. Problemele studiate şi elucidate de el nu mai admit rezerve sau îndoieli.
Atît în viaţa de toate zilele, cît şi în situaţia sa de om de ştiinţă, profesorul Boldur atrage simpatia şi admiraţia.
L-am respectat, l-am admirat şi l-am iubit, pentru că şi el a iubit fără rezerve neamul din care ne tragem”.
Alexandru Boldur s-a urcat la catedra universitară încă în 1911 la Petersburg şi, revenit la Chişinău, în 1927, este numit conferenţiar la catedra de istoria românilor, de la facultatea de teologie din Chişinău, filială a Universităţii din Iaşi. În 1931 senatul universitar din Iaşi i-a echivalat studiile făcute în străinătate. În 1932 este numit profesor agregat, în 1937 este titular al catedrei sus-numite, iar în 1938 se transferă la Iaşi.
Transferul la Iaşi cu doi ani înainte de tragicele evenimente din Basarabia în 1940 l-a scutit parţial de numeroasele probleme pe care le-au avut mai apoi basarabenii refugiaţi în România, cînd erau vînaţi, trimişi peste Prut, iar de acolo — în Siberia, ca „trădători ai ţării sovietice", deşi nu fuseseră cetăţeni ai ei nici o singură oră.
Între anii 1943—1946 a fost directorul Institutului de istorie A. Xenopol din Iaşi, de unde s-a pensionat. Pentru fosta elită ştiinţifică începeau vremuri grele. Şi savantul basarabean, care avea experienţa revoluţiei din 1917, a războiului civil şi a primilor ani de conducere stalinistă, a preferat să se retragă din munca obştească, să lucreze în tihna odăilor sale.
Bănuiesc că ultimii 36 de ani de viaţă i-a trăit nu chiar uşor. Cîteva momente semnificative : două lucrări de excepţie: Ştefan cel Mare, domn al Moldovei a fost tipărită la Madrid în 1970, iar Plevna a văzut lumina tiparului în 1979 la Istanbul; Marea Tracie a fost expediată în Italia pe fascicole, sub forma unor scrisori recomandate, a apărut în Spania, dar numai primul volum al lucrării.
O operă de-o covîrşitoare importanţă cum ar fi Los Assemblees d’Etate Sociux dans Vhistoire des Principautes Roumaines care era versiunea franceză a lucrării Sfatul Mare de Obşte scrisă în 1945 şi tradusă în franceză în 1947 a avut mai puţin noroc…
În Jurnalul Literar (nr. 38—39, 1990) în articolul Să ne reamintim de Alexandru V. Boldur am descoperit o situaţie foarte elocventă pentru timpurile postbelice: „Pe la sfîrşitul anului 1947, sau la începutul lui ’48 un cercetător al Institutului de Istorie Naţională A. D. Xenopol, din Iaşi, a trecut întîmplător prin hala de peşte a oraşului. Într-un colţ, se vindeau scrumbii. (O, ce minune!) Profesorul, asistent universitar Dumitru Constantinescu — fiindcă despre domnia sa este vorba — s-a aşezat desigur la coada scrumbiilor. Şi a fost în admiraţia vînzătorului care nu punea marfa direct în braţele cumpărătorului — ca îndeobşte — ci o împacheta în hîrtie. (0, altă minune !) Ajungînd acasă şi scoţînd scrumbiile, proprietate personală, din ambalajul hărăzit lor de negustor, nu mare i-a fost uimirea constatînd că respectivii peşti avuseră cinstea să fie înveliţi în coli tipografice. Iar cînd s-a străduit să afle ce anume fusese cules pe respectivele foi, devenite ambalaj, a descoperit că ele făceau parte dintr-o lucrare a profesorului Alexandru V. Boldur, fost director al Institutului de Istorie Naţională A. D. Xenoppl. Alergînd, fără întîrziere, în hală şi folosind cele mai convingătoare argumente, Dumitru Gonstantinescu a izbutit să răscumpere de la vînzătorul de peşte 700 de coli din Los Assemblees d’Etate Sociux dans l’histoire des Principautes Roumaines”.
Sanda Diaconescu, semnatara articolului, merge mai departe de sensul unei reculegeri şi ne indică pe făptaşii acestei odioase acţiuni : „Pe ce misterioase căi acest op al reputatului istoric a ajuns din tipografie în hala de peşte? De fapt, nici un mister. Totul fiind limpede ca ziua. Autorul a încredinţat lucrarea tipografiei. Doi cerberi care vegheau cu „vigilenţă” asupra bunului mers al istoriei noastre — Mihai Roler şi Miron Constantinescu — aflînd că, prin întreaga-i viaţă şi activitate, Alexandru V. Boldur devenise odios sovieticilor stalinişti şi nevrînd să-i supere, „au dat un caz precum că lucrarea este maculatură numai bună de aruncat! Şi, din nefericire, n-a fost unica lucrare beneficiind de această destinaţie”.
Nu ştim care a fost reacţia lui Al. Boldur la aceste manevre ticăloase. Ştim numai că intimidarea lui nu era posibilă, căci cunoştea sistemul socialist din faşă, înţelesese perfect cum se pune în mişcare fiece pîrghie de reprimare. Şi el preferă poziţia olimpianului situat deasupra evenimentelor, poziţia cea mai convenabilă pentru orice istoric. Curajul lui A. Boldur poate fi explicat şi prin simţul unei datorii profesionale de a spune numai adevărul. Cînd toată lumea intelectuală basarabeană îşi căuta un cuib, îngrozită de invazia sovietică, istoricul nostru scria sfidînd parcă argumentele lui Molotov: „Cine vrea să citească obiectiv şi dezinteresat în cartea vieţii poporului din Basarabia, nu poate decît să constate, după lucrarea mea de faţă, specificul etnic românesc al culturii muzicale a acestei provincii". Scria aceste rînduri la 6 septembrie 1940, aflîndu-se la Bucureşti şi privind cu îndrăzneală istoria în faţă. Despre curajul lui Boldur vorbeşte şi „portretul" lui Stalin tipărit în 1942, în revista Viaţa Basarabiei. Autorul se prezintă ca chirurg care scoate fără jale straturile depuse pe masca şi sufletul omului politic, tiranului care poate fi comparat numai cu Neron. Istoricul basarabean i-a arătat adevărata-i faţă încă în 1942: „Ne putem, în sfîrşit, întreba : cine este acest om, un fanatic politic sau un nebun ? Un conducător, condus de evrei şi… de partizanii săi apropiaţi sau, pur şi simplu, un criminal, ce continuă banditismele tinereşti, dar într-un stil incomparabil mai mare ? Sau, ceea ce este mai aproape de adevăr, Stalin şi-a împrumutat într-o proporţie trăsături din toate aceste caracteristici”.
Iorgu Tudor, în lucrarea sa Mişcarea culturală-socială în Basarabia după unire. 1918—1944 (Bucureşti, 1976), ne propune o amplă bibliografie a operei lui AL Boldur, reproducerea căreia ne-ar solicita mai multe pagini. A editat cărţi în limbile franceză, rusă, română. Le-a editat în România, în Turcia, în Grecia, în S.U.A., în Spania. Şi ceea ce-i mai important e că şi după plecarea lui din astă lume au mai rămas în manuscris lucrări care îşi aşteaptă editorul.
E curios faptul că acest serios şi profund istoric a profesat timp de zece ani ziaristica, colaborînd la Viaţa Basarabiei, Cuvîntul, Dreptatea, A.B.C., Raza, Timpul ş. a.
Negreşit că în ultimii ani îl chinuia un dor de Chişinău, de oraşul natal. Trecuse prin marile oraşe ale lumii: Paris, Roma, Berlin, Petersburg, Bucureşti, dar cred eu că îi stăruia în minte ades stradela Universitară, 18, unde a locuit cînd se afla în capitala basarabeană…
Ca un ultim acord vreau să aduc aici cîteva rînduri scrise de neîntrecutul Gheorghe Bezviconi: ”Sînt puţini cărturari basarabeni care merită titlul de dascăli şi îndrumători ai tineretului. Numele distinsului academician, d-l profesor Ştefan Ciobanu, figurează ca cel dintîi şi imediat îl succedă acel al colaboratorului său de la facultatea de teologie din Chişinău, d-1 profesor Alexandru Boldur. Îl cunoaştem din studiile pline de profunzime, obiectivitate, scrise clar şi cu o putere de sintetizare remarcabilă” (V. B., nr. 8—9, 1938).
Astăzi timpul i-a pus să stea alături ca pe doi pionieri ai istoriei basarabene, ca pe doi savanţi de-o factură diferită : unul sprijinindu-se pe principiile constatării şi analizei, altul pe principiul intuirii şi sintezei, dar ambii ne fac să fim siguri că la bazele istoriei noastre naţionale şi-au zidit suflete-le cercetători de cea mai înaltă probă…
La Bucureşti, la 18 octombrie 1982, rudele şi prietenii l-au petrecut în ultimul drum pe unul din marii bărbaţi ai Basarabiei — profesorul Alexandru Boldur.
Iurie Colesnic. Basarabia necunoscută. – Ch., 1993. – Vol. 1. – P. 172-175.
