Înainte de revoluţia din 1989, faimoasa disidentă şi apărătoare a drepturilor omului a avut curajul să-l înfrunte prin declaraţii publice pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care, sub egida Consiliului Europei, organizează la Sighet „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei”. Este membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). Cărţile sale au apărut în traducere la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, Ungaria, Olanda, Israel, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, Vietnam, China, Coreea de Sud. Recent, distinsa poetă a venit la Chişinău, însoţită de soţul său Romulus Rusan, unde au participat la o serie de evenimente culturale, unele dintre care au coincis chiar cu ziua de naştere a distinsei poete.
 
– Doamnă Blandiana, bănuiesc că este pentru prima oară când vă sărbătoriţi ziua de naştere la Chişinău. De ce aţi făcut această alegere?
– Alegerea a fost făcută să venim pe 27 martie, zi pentru care era preconizat vernisajul „Memoria, ca formă de justiţie”, dedicat celor 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, şi voiam să fie într-un moment solemn. Bine, am fi venit şi pe 26 martie, dar eu am un fel de panică de ziua mea şi e una din cele mai grele zile din an. În sensul că sună tot timpul telefonul, vin tot felul de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi. Iar seara sunt la capătul puterilor, încât ideea că ar fi un prilej să scap de ziua mea mi-a surâs foarte tare. Mă gândisem că aici nu o să se ştie că e ziua mea…

– Până la urmă, nu aţi fost absolvită dea ceastă situaţie?
– Cum să vă spun… În acelaşi timp este şi emoţionant, dar ceea ce nu-mi place este că mă transform într-o maşină de mulţumit. Că ce poţi să spui la nişte lucruri foarte frumoase ce ţi le spun oamenii dragi, decât „Vă mulţumesc că v-aţi adus aminte de ziua mea”. De fapt, sunt emoţionată, mai ales de lucruri de genul ăsta. De exemplu, la o şcoală din Bistriţa s-a făcut un spectacol care se numeşte „70 de minute de poezie”. Pentru mine, ăsta-i un aspect, celălalt este faptul că eu întotdeauna am avut relaţii extrem de relative cu timpul. Poate cineva să-mi spună la nesfârşit că împlinesc 70 de ani, dar tot nu îmi intră în cap. Mai mult, am sentimentul că e ceva comic, decât dramatic. E complicat…

– Ştiu că aţi participat şi la „Serile Poetice” organizate de librăria Cartier. Aţi adus publicului nostru o nouă serie de poezie?
– Da. Am citit din ultima mea carte. În România nu sunt inedite, dar sunt necunoscute, fiindcă este o carte foarte recentă, care se numeşte „Patria mea A4”.

„Ca să înţelegi ce trăieşti acum, trebuie să descoperi ce ai trăit atunci”

– Credeţi că e nevoie ca şi în R. Moldova să existe un memorial al victimelor regimului comunist, asemeni celui de la Sighet?
– Cu siguranţă! La Sighet există o instituţie foarte complexă, care este formată, pe de o parte, din muzeul de la Sighet, care este un muzeu cu 60 de săli. Şi-n memorialul de la Sighet există o sală făcută, de altfel, cu ajutorul istoricilor din R. Moldova. Este vorba despre doamna Elena Postică şi domnul Anatol Petrencu, doi istorici de primă clasă cu care am colaborat mereu. Dar sigur că suferinţele R. Moldova, a Basarabiei, au fost atât de mari, încât ar trebui să li se închine o instituţie care să se dedice studierii lor. Evident că asta nu-i uşor în ceea ce ne priveşte. Am zidit 20 de ani din viaţa mea în acest proiect şi sper ca, cu sprijinul instituţiilor internaţionale, să reuşim. Sunt convinsă în acelaşi timp că se poate face, iar ceea ce nu exista acum 20 de ani, ar putea exista azi pentru Moldova. Sunt mai multe proiecte europene… Pot să vă spun că un afiş al memorialului de la Sighet – pe care îl citez mereu, pentru că mi se pare că spune esenţialul – arată o uşă în închisoarea din muzeul deschis în fosta închisoare, prin vizeta căreia se uită doi copii. Şi deasupra scrie „Vreţi să înţelegeţi România de azi? Vizitaţi memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei de la Sighet”. Asta este ideea şi legătura. Ca să înţelegi ce trăieşti acum, trebuie să descoperi ce ai trăit, de ce ai trăit, cum a fost posibil să trăieşti ceea ce ai trăit şi ce trebuie să faci. Ca o concluzie, apare nevoia de a gândi ce trebuie să faci ca acest lucru să nu se mai repete. În acest sens, cred că memorialele sunt nişte instituţii de exorcizare a răului, sunt un drum nu spre trecut, ci spre viitor.

– A reuşit România să scape de sechelele comunismului?
– Nu. Şi niciuna dintre ţările comuniste nu cred că a scăpat încă de reziduri. Chiar ceea ce se întâmplă într-o ţară ca Polonia, care are o istorie mult mai eroică şi senzaţională, ca să spun aşa, decât a noastră, ne convinge de acest lucru. Sechele există şi rezidurile împiedică funcţionarea. Sigur că, cu timpul, ele vor dispărea, dar ele trebuie să fie neapărat cunoscute, ca să poată fi depăşite – în măsura în care se încearcă depăşirea lor, fără a băga crimele sub covor. O depăşire fără cunoaştere nu va fi posibilă, nu duce decât la alte boli şi drame.

„Nu poţi să speri la o Europă unită atâta timp cât cele două părţi ale ei nu se cunosc”

– Totuşi, de ce nu a reuşit Parlamentul European să condamne holocaustul roşu, în timp ce imperialismul şi fascismul au fost demult tratate „cum se cuvine”?
– În ce priveşte România, comunismul a fost condamnat, teoretic. Trebuiau votate doar măsurile care să se aplice, acestea fiind o copie fidelă a celor împotriva nazismului. De fapt, în Parlamentul nostru a fost prezentat raportul de condamnare a comunismului, care se termina cu „Comunismul este ilegal şi ilegitim”, dar în Parlament s-a declanşat un adevărat scandal la adresa celui care citea, încât nu s-a mai pus problema să fie votat. Deci, nici vorbă să se voteze legi care ar fi dus la condamnarea lui cu adevărat. Cât priveşte neluarea unei decizii favorabile în acest sens în cadrul Parlamentului European, e posibil ca Moscova să investească în continuare în propagandă. Fără discuţie, nu mă îndoiesc nici de asta. Probabil, unele ţări membre s-au opus, dar parlamentarii români nu au participat – ceea ce este de o gravitate extremă. Adică, a fost o formă de a nu susţine, făcându-se că nu există.

„Ca să se poată produce binele pe termen lung, trebuie să rezistăm pe termen scurt”

– De unde derivă genericul expoziţiei „Memoria, ca formă de justiţie” şi cui aparţine ideea organizării ei?
– „Memoria, ca formă de justiţie”, este o restrângere a devizei memorialului, desprinsă dintr-o frază inclusă într-un articol al meu publicat cândva în Germania. Spuneam acolo aşa: „Atâta timp cât justiţia nu va fi în stare să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie”. Deci, atâta timp cât nu li se face dreptate victimelor din punct de vedere juridic, noi, aducându-ne aminte de ele şi studiindu-le, le facem dreptate.

Ei bine, am fost invitaţi de Preşedintele Parlamentului European, polonezul Jerzy Buzec, să facem o expoziţie despre memorialul de la Sighet. Ea este despre memorial, dar şi despre conţinutul lui – este despre istoria comunismului în România. Mecanismul democratic al funcţionării Uniunii Europene face ca toţi să ajungă, pe rând, la conducerea lui. În momentul în care ajung oameni din Est, oameni de bine, lucrurile se pun în mişcare în acest sens. Astfel, creşte interesul pentru suferinţele de la noi, ceea ce este o dovadă că lucrurile vor progresa. În mod evident, dacă era preşedinte al Parlamentului un belgian, nu i-ar fi dat prin cap să ne invite. În timp ce un polonez, fost membru al „Solidarnosti”, ne-a chemat, lucru care este foarte important. De fapt, acesta a fost argumentul cu care am obţinut sprijinul Consiliului Europei, în urmă cu 19 ani, când am pornit totul. Nu poţi să visezi, să speri la o Europă unită atâta timp cât cele două părţi ale ei nu se cunosc şi nu se înţeleg. Adică fiecare nu o înţelege pe cealaltă. Iar noi nu-i cunoaştem pe ei, fiindcă prea mult timp ne-au fost interzişi, deci i-am idealizat ca pe un fruct oprit şi acum le descoperim părţile mai puţin luminoase. La rândul lor, ei nu ne cunosc pe noi pentru că nu i-am interesat, ei fiind fericiţi în consumismul lor. Dar în acelaşi timp, în mod evident, Europa de Est, cu tot cu suferinţa ei, face parte din patrimoniul comun european, pentru că şi suferinţa este un patrimoniu. Deci ea e o zestre, cea pe care noi o aducem Europei unite şi o vom îmbogăţi prin aceasta. Astea le-am spus şi celor de la Strasbourg. Este esenţa discursului pe care l-am susţinut la Bruxelles şi am sentimentul că încep să înţeleagă. Sunt fericită că deschidem această expoziţie la Chişinău. Mai mult pentru voi, decât pentru noi. Şi sunt fericită că aducem memorialul şi istoria noastră aici. Dar şi mai important mi se pare că voi aţi ieşit din indiferenţă şi vreţi să ne cunoaşteţi. În orice caz, eu sunt optimistă. Ca să se poată produce binele pe termen lung, trebuie să rezistăm pe termen scurt.

– Cineva spunea că comunismul nu a dispărut, ci a fost privatizat. Sunteţi de acord?
– Ca sistem mondial, a dispărut. Deci, a dispărut ca un sistem care vrea să cucerească lumea. În mod evident însă, nu a dispărut ca mentalităţi şi relaţii de putere. În orice caz, în România – nu mă îndoiesc că şi la voi, şi la alţii, în măsura în care cunosc lucrurile – există reţele de putere care nici măcar nu sunt politice, dar care controlează şi reţelele politice, formate din vechile structuri de putere, care au devenit putere economică. Nu mai sunt membri ai securităţii, care ne supravegheau şi ne înspăimântau, dar sunt cei care au reuşit să transforme bogăţia ţării în una privată, a lor sau a grupului lor. Niciodată nu am înţeles dacă foştii securişti, care au devenit mari bogătaşi, sunt nişte proprietari personali sau în numele instituţiei lor. Poate că au început prin a fi în numele instituţiei şi au sfârşit prin a fi chiar ei înşişi. În orice caz, este foarte clar că sunt nişte capitalişti şi credeam că integrarea ne va apăra de ei. Şi dacă nu am reuşit să facem lustraţia atunci când trebuia, credeam că, cel puţin, integrarea va separa apele. Şi atunci am ajuns la concluzia că ne-am integrat cu tot cu ei, ca şefi ai noştri. Până la urmă, esenţialul este, totuşi, că regulile Uniunii Europene trebuie respectate şi că ei le respectă, altfel – nu primesc bani. Integrarea europeană presupune şi anumite condiţii. Încet-încet, lucrurile ar merge spre bine, dacă nu cumva Europa însăşi ar merge spre rău. Problema noastră este că am ajuns în Europa – după ce am visat să intrăm decenii la rând – într-o fază în care ea trece printr-o criză nu numai economică, ci şi de identitate. Europa este un continent care, din an în an, devine locuit de oameni tot mai bătrâni. Albii nu mai fac copii, îi fac galbenii şi negrii…

„Minorităţile dominante niciodată nu vor fi mulţumite cu egalitatea şi întotdeauna vor avea nostalgia drepturilor de cândva”

– Citisem undeva că, în condiţiile în care graniţele lumii au fost scoase, patriotismul a rămas doar în poezie. Spuneţi-mi dacă este aşa şi care este linia de demarcaţie dintre patriotism şi naţionalism.
– Pentru mine, patriotismul este cunoaşterea propriei identităţi şi respectul pentru ea, respectul care poate să aibă o mare cantitate de privire critică. Aţi iubi ţara nu înseamnă să-i aduci numai elogii sau să faci statui marilor domnitori. A-ţi iubi ţara înseamnă a fi obsedat de tot ce reprezintă ea şi de caracteristicile propriului tău popor. Dar mai ales să-ţi pese de ea şi de el. Adică, să simţi că ţara ta eşti tu şi să încerci să acţionezi ca atare. Să ştii cine eşti şi cine ţi-au fost părinţii. Pare că spun nişte banalităţi, dar sunt nişte banalităţi aproape necunoscute unei bune părţi dintre tineri. Faptul că din lipsă de cultură, mai mult decât din lipsă de moralitate, există o bună parte a tinerilor care habar nu mai au cine sunt. Naţionalismul ar fi dragostea pentru propriul popor, excluzând pe celelalte popoare, în timp ce patriotismul nu presupune ură împotriva altora. Lucrurile sunt destul de complicate. Dacă o populaţie majoritară este persecutată în propria ţară de o minoritate, mi se pare uluitor ca tot ea să fie acuzată de naţionalism. Şi mai este ceva. M-am gândit pentru prima oară la asta când ţările baltice au fost acuzate foarte tare că nu respectă drepturile omului, că au votat legi prin care se apărau de populaţia rusă. E ceva asemănător şi pentru R. Moldova, pentru că există diferite feluri de minorităţi. Există minorităţi care au fost persecutate şi care au fost dominante, care au avut mai multe drepturi decât majoritatea. Acestea niciodată nu vor fi mulţumite cu egalitatea şi întotdeauna vor avea nostalgia drepturilor pe care le aveau ca minorităţi dominante. De aceste lucruri trebuie să se ţină cont într-o lume echitabilă.

– Ce ştiţi despre literatura basarabeană şi scriitorii contemporani?
– Ştiu multe şi îi respect pe mulţi. Unul dintre lucrurile care mă bucură foarte tare este că nu mai există deloc deosebiri valorice la nivelul generaţiei de sub 40 de ani. Revista „Contrafort” este una dintre cele mai bune reviste de limba română, de exemplu. În urmă cu câteva decenii, a existat un decalaj artistic şi de modernitate între România şi R. Moldova, care a dispărut cu totul. Deci, suntem perfect integraţi. Mai rău e că nu suntem la curent cu toată presa, adică presa voastră nu se găseşte la noi, iar a noastră nu se găseşte la voi, ceea ce mi se pare de neiertat. De acest lucru suntem vinovaţi şi noi, şi voi. Nu statele, ci ziariştii şi scriitorii. Trebuie să fim la curent cu totul ce se întâmplă. M-a cutremurat un sondaj despre scriitorii români, făcut acum vreo şase-şapte ani. S-au dat rezultatele doar despre clasici arhicunoscuţi, nici măcar nu s-a pus problema contemporanilor sau interbelicilor. Pe locul întâi era Eminescu, cu 17%, urmat de Caragiale şi apoi de Creangă – cu 14%. Şi şcoala însăşi a decăzut, fiind lipsită de cadre, iar cele rămase sunt copii ai unor copii care ei înşişi nu au mai învăţat nimic. Este o realitate foarte tristă.

– Spuneaţi anterior că nu există solidaritate între scriitori. De ce se întâmplă acest lucru?
– Nu există solidaritate între români. Scriitorii sunt un caz particular. Citam într-un interviu o frază a lui Mihail Ralea, filosof din perioada interbelică, care spunea: „Românii sunt un popor format din indivizi care au tendinţa să se salveze fiecare pe cont propriu”. Acest lucru este de o exactitate absolută. Într-adevăr avem o formă de a ne descurca fiecare pe cont propriu, nu de a ne solidariza pentru a realiza ceva împreună. Asta e adevărat în viaţa comună, pentru că în istorie e mai puţin adevărat. Acolo, dimpotrivă, suntem un caz aproape uluitor – un popor, care a stat, timp de aproape un mileniu, sub trei imperii diferite, n-a uitat nici pentru o clipă ce limbă vorbeşte. Deci, avem sentimentul că suntem noi înşine, dar nu avem ştiinţa de a ne organiza solidaritatea cum o fac polonezii, bunăoară.