Dodon, un simplu Președinte al alegătorilor săi
De obicei un Președinte are un avantaj major comparativ cu alți politicieni. El reprezintă statul, cetățenii săi, privește la lucrurile mari, de interes național și reprezentare statală, se situează deasupra politicienilor tocmai pentru că este cel mai votat concetățean al său. Are și înălțimea de legitimitate, și pe cea de credibilitate, nu rareori și soliditatea și înălțimea morală pentru a putea domina viața politică cu sau fără atribuții formale, fiind un referențial de prestigiu și soliditate, echilibru și acoperire de respect din partea tuturor cetățenilor săi, în proporții mai mari sau mai mici, pentru funcția pe care o îndeplinește, dacă nu neapărat pentru persoana Președintelui.
În cazul lui Igor Dodon, prima sa greșeală fundamentală este aceea că s-a declarat, s-a comportat și a acționat ca și cum ar fi doar Președintele alegătorilor săi. Fără a avea capacitatea și acoperirea de forță pentru a înțelege substanța și relevanța mandatului său, Igor Dodon a ales să fie și să îi reprezinte doar pe cei care l-au votat și despre care a presupus că l-au susținut doar pe el pentru ceea ce crede singur. Or aici doar numărul (nu procentul) din turul I poate fi mai aproape și îi numără pe cei care-i susțin cât mai multe din afirmațiile cu care și-a câștigat mandatul, nu rareori și între acești votanți din turul I intervenind diferențe. Igor Dodon a fost votat fie că e cel mai apropiat de ceea ce-și doresc unii alegători, fie că sunt de acord parțial, cel mai mult, dar nu total, cu cele susținute de candidat în campanie, fie că nu îi cunosc deloc mandatul și votează emoțional, din tradiție sau pentru că le-a spus cineva de încredere. Confuzia de a considera că, dacă ești președinte din turul II de scrutin direct, majoritatea vrea ceea ce îți dorești tu, și că poți conduce un stat ca președinte doar al propriilor alegători, e nu numai o gafă fundamentală, e și profund neconstituțională.
Prezumția că toți cei ce te votează susțin ceea ce crezi tu e o mitologie cu care se confruntă orice ales cu scoruri mari. Primarul Chișinăului(al capitalelor în general, în toate momentele, nu mă refer la Dorin Chirtoacă aici) suferă același sindrom de contact cu puterea, mai ales la primul mandat. Inadecvarea și dificultatea de a te descurca cu o funcție publică aleasă, pe principiul că ai fost ales și ai voturi, se vede mai peste tot, în democrație. A renunța, însă, din prima la cei care nu te-au ales este o impunitate, mai ales când vorbim despre un Președinte de stat.
Într-adevăr, alegerile sunt o confruntare de idei, și imediat după alegeri, câștigătorul trebuie să se arate generos și să se concilieze cu înfrânții. E cea mai mare greșeală să dansezi pe mâhnirea înfrângerii, să umilești sau să-ți bați joc de înfrânți. În democrațiile evoluate, există semnul de concedere a victoriei, când înfrântul își recunoaște înfrângerea, apoi sunt discursurile de mulțumire și felicitare reciprocă ale adversarului câștigător sau înfrânt – dovadă de bună creștere, generozitate și respect, dar mai ales recunoașterea forței celuilalt pe care l-ai înfrânt(altfel victoria ta e o bagatelă și nu o ai cum respecta dacă nu te-ai luptat din răsputeri), anunță deschide.md
De aceea pasul următor este acela de a anunța că ești primarul / președintele / reprezentantul în Parlament al tuturor locuitorilor din constituența sa – circumscripția, orașul, statul, raionul sau județul – de aceea confruntarea se încheie și toți trebuie să se simtă apărați, conduși, reprezentați, să aibă încredere în ales care, la rândul său, trebuie să le poarte de grijă tuturor. Igor Dodon a preferat să refuze acest pas și să afirme că-și păstrează strict convingerile și că face ce vrea pentru că pe el l-au votat cetățenii. S-a afirmat drept președintele alegătorilor săi.
Eticheta extremei: ostentativitatea președintelui pro-rus
O a doua greșeală fundamentală a lui Igor Dodon – din nou identificată în timp, dar mult prea târziu și cu puțini sorți de izbândă pentru a recupera situația de plecare – a fost fuga la extremă. Igor Dodon a început să practice un pro-rusism exhibiționist, marcat prin dese deplasări(că tot nu era primit în restul lumii civilizate și la vecinii direcți) în Rusia, apariții explicite alături de Vladimir Putin, vizite formale și informale sau vacanțe agrementate cu alte întâlniri în Rusia.
Pe de altă parte, la Chișinău a primit valuri-valuri de emisari ruși de la diferite niveluri și din diferite domenii. Toate erau dublate de ostentativitatea afirmării sforăitoare și excesive a abordărilor sale pro-ruse, o poziție care excedea deja nivelul abordat în campanie, dar care a ajuns să-i deranjeze și pe ruși, care au priceput nepotrivirea și excesele din comportamentul oaspetelui lor. A fost prea mult, prea exagerat, prea excesiv. A fost o adevărată fugă a lui Igor Dodon la extremă. Pro-rusismul exhibiționist a dus, în mod natural, și la pierderea centrului. Ostentativitatea lipirii de poala Moscovei, angajarea în trena Moscovei nu au fost lucruri acceptabile pe termen mediu cetățenilor Republicii Moldova.
La început au zâmbit a râde ca de o șotie, după aceea l-au tolerat, apoi au început să fie deranjați, în fine a intervenit jena și respingerea. Cetățenii Republicii Moldova sunt oameni mândri și ei, pe cetățenii români și cei auto-identificați români îi respinsese din prima, când s-a afirmat drept președinte doar al propriilor alegători, iar cei care se autoidentifică drept moldoveni, cu geana lor de naționalism, au respins, de asemenea, pas cu pas, varianta antrenării Republicii Moldova ca stat doar în trena Moscovei. Independența relativ recent obținută contează mult pentru aceștia pentru a o pierde în dorințele de dominație neo-imperiale ale Federației Ruse, către care târa statul Republica Moldova noul Președinte Igor Dodon. Acesta a pierdut Centrul politic. Și ajutat, e adevărat. Iar fuga înspre extremă a fost greu de compensat.
Citiți în continuare pe deschide.md
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
