Sau poate este vorba despre tehnologia digitală, Internet şi tot ce vine de la acesta. Sau despre armele nucleare şi efectele multiple care le-au avut acestea asupra modului în care statele percep securitatea şi folosirea forţei.
Fără îndoială, cititorii vor avea propriile răspunsuri, dar răspunsul meu la întrebarea care este cea mai puternică forţă din lume ar fi: naţionalismul. Convingerea că umanitatea este alcătuită din culturi diferite – de exemplu, din grupuri care au o limbă comună, simboluri şi o poveste despre trecutul lor – şi că aceste grupuri ar fi trebuit să aibă propriul lor stat, a fost o forţă covârşitor de puternică în lume pe parcursul ultimelor două secole.
Naţionalismul a fost cel care a cimentat cele mai multe dintre puterile europene din epoca modernă, transformându-le din state-dinastii în state-naţiuni, iar răspândirea ideologiei naţionaliste a dus la distrugerea Imperiilor Britanic, Francez, Otoman, Olandez, Portughez, Austro-Ungar şi Sovietic. Naţionalismul este principalul motiv pentru care Organizaţia Naţiunilor Unite a avut 51 de state membre imediat după înfiinţarea sa, în 1945, şi acum are aproape 200. Acesta este motivul pentru care sioniştii şi-au dorit un stat pentru poporul evreu, iar palestinienii vor un stat al lor astăzi. Este ceea ce a permis vietnamezilor să învingă atât armatele franceze, cât şi pe cele americane în perioada Războiului Rece. Este, de asemenea motivul pentru care kurzii şi cecenii încă aspiră la statalitatea lor, iar scoţienii au cerut o mai mare autonomie în cadrul Regatului Unit; în fine, este motivul pentru care avem acum Republica Sudanului de Sud.
Înţelegând puterea naţionalismului, putem, de asemenea, să explicăm ce se întâmplă astăzi în Uniunea Europeană. În timpul Războiului Rece, integrarea europeană a progresat pentru că a beneficiat de protecţie americană. Cu toate acestea, astăzi Statele Unite îşi pierd interesul pentru securitatea europeană, iar europenii înşişi se confruntă cu câteva ameninţări externe. Proiectul UE în sine s-a extins prea mult şi a fost negativ influenţat de crearea unei uniuni monetare. Asistăm în prezent, prin urmare, la o renaţionalizare treptată a politicii externe europene, alimentate, pe de o parte, de preferinţe economice incompatibile, iar pe de altă parte, de reapariţia fricii cu care sunt ameninţate identităţile locale/naţionale. Atunci când danezii îşi fac griji din cauza islamului, când catalanii cer autonomie, iar flamanzii şi valonii se ceartă în Belgia, când germanii refuză să-i salveze pe greci şi nimeni nu vrea să facă loc Turciei în UE, vedem cum se manifestă naţionalismul în practică.
Puterea naţionalismului este uşor de apreciat şi de înţeles pentru oamenii cu spirit realist, precum remarca într-un important articol un fost colaborator de al meu, John Mearsheimer. Naţiunile – pentru că acestea funcţionează într-o lume competitivă şi uneori periculoasă – par să-şi păstreze identitatea şi valorile culturale. Adesea, cea mai bună modalitate de a obţine acest lucru este să-şi aibă propriul stat, deoarece în lipsa unui astfel de stat, grupurile etnice sau naţionale sunt de obicei mult mai vulnerabile la a fi cucerite, absorbite şi asimilate.
La fel, statele moderne au, de asemenea, un imbold puternic de a promova unitatea naţională – cu alte cuvinte, de a încuraja naţionalismul – întrucât, având o populaţie loială şi unită, dispusă să se sacrifice (şi, în cazuri extreme, să lupte şi să moară) pentru stat sporeşte puterea lor şi abilitatea de a face faţă ameninţărilor externe. Astfel, într-o lume competitivă a politicilor internaţionale, naţiunile sunt dispuse să-şi creeze state proprii, iar statele sunt dispuse să promoveze o identitate naţională comună pentru populaţiile lor. Luate împreună, aceste dinamici gemene creează o tendinţă de durată de a avea din ce în ce mai multe state-naţiuni independente.
Evident, naţiunile şi statele nu îşi ating întotdeauna obiectivul de „naţiune-stat” unificat. Unele naţiuni nu pot să-şi câştige independenţa, iar unele state nu reuşesc să-şi creeze identităţi naţionale unificate pentru ele însele. Şi nu orice grup cultural sau etnic se consideră o naţiune sau aspiră la independenţă (deşi niciodată nu se ştie când un grup ar putea să-şi dorească să obţină o „conştiinţă naţională”). Cu toate acestea, în ultimii o sută de ani s-a înregistrat o creştere constantă a numărului de state, precum şi apariţia unor mişcări naţionale puternice în multe dintre ele, şi nu ar trebui să ne aşteptăm la o tendinţă inversă.
Odată constituit, statul-naţiune este un fenomen de auto-înarmare. Statele-naţiuni sunt greu de cucerit şi de supus, pentru că populaţia lor va rezista invaziei, de obicei, din afară şi va continua să lupte împotriva ocupantului străin. Mişcările naţionale de succes tind să creeze precedente, care conduc la noi cereri de statalitate. În pofida unor deficienţe de moment (exemple evidente de „state eşuate” ar fi Somalia, Yemen sau Afganistan), se pare că statul naţional va rămâne cea mai importantă entitate politică într-un viitor previzibil.
Deoarece identitatea naţională americană tinde să se axeze pe dimensiunea civică (bazată pe aşa-zisele principii universale, cum ar fi libertatea individuală) şi să minimalizeze elementele istoric şi cultural (deşi acestea există în mod clar), liderii americani subestimează afinităţile locale şi loialităţile de ordin cultural, tribal sau teritorial. În perioada Războiului Rece, noi am exagerat permanent puterea ideologiilor transnaţionale, cum ar fi comunismul, şi am subestimat gradul la care identităţile şi interesele naţionale pot genera conflicte intense în cadrul lumii ghidate de marxism. Osama bin Laden a făcut aceeaşi greşeală atunci când a crezut că atacurile teroriste şi înregistrările video vor declanşa o amplă mişcare de constituire a unui califat islamic transnaţional. Şi oricine crede că o dezvoltare a Chinei ar putea înlocui noţiunile de lume prosperă din USA şi Occident greşeşte, deoarece subapreciază faptul că naţionalismul este, de asemenea, un aspect semnificativ în viziunea Chinei asupra lumii, mult mai important decât orice idealuri „comuniste”.
Pe scurt, dacă nu vom aprecia la justa ei valoare puterea naţionalismului, vom interpreta greşit o mulţime de lucruri din viaţa politică contemporană. Naţionalismul este cea mai puternică forţă politică din lume – dacă o vom ignora, o vom face pe riscul nostru.
Stephen M. Walt, profesor la Universitatea Harvard
Traducere din limba engleză de Ana Taban din „Foreign Policy”
ZIARUL TIMPUL,
29 iulie 2011
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
