Unii au scris la aceste teme de voie, alţii – de nevoie. Primii – pentru a fi pe placul regimului, fiind răsplătiţi cu funcţii şi onorarii grase, iar ceilalţi – ca să supravieţuiască, ca să le apară o carte şi să-şi facă în continuare misiunea. Am spus-o din start în celelalte două materiale publicate în ediţia de vineri că nu ne asumăm dreptul moral de a condamna pe cineva, lăsându-le loc pentru a se dezice de ele celor care au plătit tribut regimului.

Adrian Ciubotaru: „Îi condamn doar pe acei care au făcut-o pentru privilegii”

Iată, bunăoară, ce ne-a scris criticul literar Adrian Ciubotaru. „Subscriu la afirmaţia lui Gheorghe Erizanu, care spunea, în numărul din 13 august al TIMPULUI, că nu ştie cum ar fi procedat dacă se năştea cu douăzeci de ani mai devreme şi aceasta pentru că „frica şi laşitatea apar din lucruri mărunte, de fiece zi". De multe ori m-am întrebat la ce compromisuri aş fi recurs pentru a-mi edita o carte sau a-mi publica un articol şi cred că cel mai comod răspuns era că aş fi renunţat la scris. Cel mai comod, dar, posibil, nu şi cel mai adevărat. Mă bucur că nu a trebuit să suport astfel de presiuni şi de aceea mă feresc să-i condamn pe oamenii care au fost nevoiţi să scrie câte o poezie-două despre Lenin şi partid pentru a-şi scoate cărţile. Îi condamn însă pe cei care au făcut-o doar pentru apartamente, maşini şi privilegii”.

Haralambie Moraru: „De-ar veni, din nou, pentru două săptămâni, puterea sovietică!…”

L-am rugat şi pe prozatorul Haralambie Moraru să se pronunţe asupra faptului dacă scriitorii puteau să tacă ori să cânte ode partidului, comsomolului şi marelui conducător al proletariatului mondial. Nu-i omul stăpân peste vremi, ci vremurile sunt stăpâne peste om. Da, se sugera ori se indica direct să scrii despre Lenin, partid, comsomol. Când am prezentat manuscrisul cărţii mele „Nimeni nu rămâne singur” consultantul de la Secţia de proză a Uniunii Scriitorilor, un prozator, fireşte, m-a sfătuit să completez volumul cu încă două-trei povestiri despre secretari de comsomol. Cică, îndruma consultantul, ajuns ulterior redactor-şef adjunct la revista „Nistru”, să fac acest lucru deoarece am lucrat la „Tinerimea Moldovei”, cunosc domeniul şi pot „realiza” o proză interesantă despre comsomolişti.

Eram tânăr. Nu i-am răspuns. Am spânzurat „îndrumarea” lui. Am aşteptat să plece. Am aşteptat până a venit consultant la Secţia de proză distinsul cărturar Alexandru Cosmecu. A citit manuscrisul. Am discutat la o cafea îndelung. Îmi vorbise ca să nu uit niciodată. A fost un curs memorabil de proză. Peste decenii, am realizat cât de util a fost acel dialog. În final, Alexandru Cosmescu a zis: „Roagă-te la Dumnezeu să nu vină la discuţia manuscrisului fostul consultant. Nu a venit de la început. S-a arătat spre sfârşit, când deja se înclinase să fie cartea recomandată spre editare. Văzându-l, am reacţionat probabil cumva. Dar Cosmescu mi-a şoptit: „Stai fără grijă. Nu mai poate face nimic!”.
Acelaşi prozator, de acum la revista „Nistru”, a citit povestirea mea de proporţii „Grâu nou”. M-am dus să-i aflu părerea. Şi el a ţipat la mine: „Acum te-ai apucat să scrii, când Bodiul a plecat din Moldova…!”. Bodiul, plecase de nicio săptămână, iar povestirea ajungea la cam 200 de pagini. Lucrarea a fost respinsă. L-am aşteptat pe Arhip Cibotaru, redactor-şef la revista „Nistru”. A citit povestirea într-o noapte. A doua zi, de dimineaţă, m-a sunat Victor Prohin, secretarul responsabil de revistă. Mi-a comunicat cu vocea-i blajină că sunt invitat de Arhip Cibotaru. M-am dus. Poetul m-a felicitat. A promis să publice proza în număr şi a mai precizat: „Îţi dau anticipat onorarul, dublu, doar scoate 17 pagini pe care le voi da citirii când vei dori să intri în partid!”.

Am spus acestea nu pentru a mă face erou. Nici pentru a înălţa pe cineva ori pentru a-mi şterge picioarele de altcineva. Am spus şi spun cum au fost vremurile. Să înţeleagă. E mai omeneşte decât să acuzi. Scriitorii dinaintea noastră, însă, contemporani cu noi, au purtat deportările în spate, dezmoştenirea şi colectivizarea, marginalizările. Am avut, în cazul lui Nicolae Costenco, un deportat concret. Alţii, dacă ar fi îndrăznit să ridice capul, l-ar fi urmat pe Costenco în Siberia. Nu-i acuz nici pe unul, nici chiar pe acei din stânga Nistrului. Păstrez recunoștinţă, bunăoară, pentru Andrei Lupan, George Meniuc. Nu ne-au lăsat prizonieri ai ortografiei din stânga Nistrului. Au înălţat Aleea Clasicilor. Mare, cu adevărat, în comparaţie cu ceea ce se cheamă lărgirea ei în ultimii 20 de ani…

Avem şi autori care nu s-au lăsat pradă leninismului, comunismului, comsomolului. Am două nume – Nicolae Esinencu şi Vasile Romanciuc. Iar Andrei Lupan s-a mai „spălat” şi prin poezia „Mea culpa”. Nu mă deranjează poezia şi proza scrise despre Lenin, partid şi comsomol. Mă pune în gardă faptul că unii dintre aceştia se dau drept eroi naţionali. Trâmbiţează la posturile de radio şi televiziune. Este dăunător pentru Basarabia. Lumea îi aude, îi crede, îi ia în serios. S-au deprins să stea mereu în frunte. Uneori, obişnuiesc să spun: „De-ar veni, din nou, pentru două săptămâni, puterea sovietică, dar fără de deportări, colectivizări sau marginalizare. Să-i văd şi să-i vedem atunci cum ar păşi acei care cu satisfacţie au scris despre… Şi lumea să înţeleagă, odată şi pentru totdeauna, în ce condiţii respiră şi supravieţuieşte Basarabia.”

Dumitru Crudu: „Am recitat şi eu poezii despre Lenin…”

Un coleg de-al nostru, poet, prozator şi dramaturg, a încercat să dezvolte aceste discuţii mai departe. Citiţi atent ce ne-a spus el.
Nu am scris poezii despre Lenin, partid şi comsomol. În schimb, am recitat foarte multă literatură proletcultistă, realist-soclialistă. Chiar dacă a trecut mult timp de atunci când învăţam în şcoală, încă și acum mai ţin minte poezii despre Lenin sau despre partid. Ba mai mult decât atât – dacă m-ar trezi cineva noaptea la orice oră şi mi-ar cere să recit vreo poezie de acest tip, aş face furori, pur şi simplu. Nu le-am uitat, din păcate. Ele mai sunt undeva adânc înşurubate în mine, manipulându-mi subconştientul.

Astăzi, fireşte, nu-mi mai plac, dar altădată le recitam cu plăcere. Cu plăcerea de a obţine nota cinci. Vreau să vă mai spun ceva. Zilele trecute, am recitit o proză de-a lui Vasile Vasilache – „Elegie pentru Ana-Maria”. Am rămas foarte dezamăgit, când am descoperit că până şi într-o proză de calitate cum e acea a lui Vasiclahe, s-a plătit tribut realismului socialist. Sper că vom putea scăpa de acesta doar într-un singur mod. Adevărata realitate începe acolo unde se termină realismul socialist. Cât priveşte cei care au făcut concesii literare, mă întreb: oare au avut dreptul de a alege să le facă sau nu? Scriitorul Andrei Burac îmi spunea mai deunăzi că undeva toţi au avut dreptul la această alegere. Adică, îmi zicea el, nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă ca să scrie poezii despre Lenin sau despre partid. Oare are dreptate Andrei Burac?

Iulian Ciocan: „Unii au preferat anonimatul, fără să fie mari disidenţi”

Habar nu am cum aş fi procedat în cazul în care aş fi fost scriitor cu actele în regulă în acea perioadă. Nu vreau, prin urmare, s-o fac pe mentorul sau pe justiţiarul, dar am impresia că mulţi dintre cei care au scris poezii despre Lenin, partid şi comsomol, puteau, pur şi simplu, să tacă. Fireşte, asta i-ar fi lipsit de anumite privilegii. Ştim, însă, că au existat oameni care au preferat anonimatul, fără să fie mari disidenţi.
Teo Chiriac: „Au fost şi scriitori care au scris la comandă…”

Cei care voiau să fie foarte mari, foarte importanţi, trebuiau să facă şi compromisuri pe potrivă. În general, cei care editau câte o carte pe an, scriau cu multă uşurinţă, scriind la temele tabu. În schimb, beneficiau de premii, funcţii şi onorarii grase. Adică, plăteau nişte poliţe, ca să câştige material şi să-şi facă o carieră în ierarhia sovietică. Eu am rezistat pentru că nu m-a interesat o relaţie specială cu puterea de atunci pentru nişte avantaje, pe care cineva voia să le obţină cu orice preţ. E vorba de atitudinea faţă de valoare, de un sistem de valori, care trebuie să existe indiferent de putere. Acum sunt nişte pârghii pentru a vedea ceea ce s-a întâmplat atunci. Una din legile propuse recent este cea a lustraţiei. Dacă faci o reevaluare a cărţilor, se vede cu ochiul liber cine a acceptat colaborarea cu regimul. Marele păcat e că unii scriitori şi-au dorit neapărat să-şi vadă cartea editată mai repede, în condiţii grafice mai bune, cu onorarii grase.

După marea ruptură din sistem, s-a constatat cu amărăciune că la noi n-a existat o literatură de sertar, care ar fi abordat temele interzise de sistem. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Nu se ştie, odată cu schimbarea puterii, s-ar face compromisuri mai mari sau mai mici.

Valeriu Matei: „Ar trebui să edităm o antologie a ruşinii…”

N-am scris niciun rând despre Lenin sau despre partid şi comsomol. Este un lucru execrabil. Dar mulţi din cei care fac parte din generaţia anilor `80 au făcut-o din parvenire: pentru bani, premii şi posturi. Sunt atâtea exemple când unii s-au făcut disidenţi, fără ca măcar să ridice atunci un deget împotriva regimului. Mi s-au pus şi mie condiţii să scriu la temele respective. Dacă acceptam, aş fi debutat mai demult. Am preferat să rămân cinstit şi curat în faţa lui Dumnezeu. Eu cred că este datoria morală a celor care au scris despre asta ca să se dezică de opusurile lor compromise. Altul ar fi cazul lui Grigore Vieru, care, ca să-şi vadă editat „Abecedarul” a scris o poezie despre Lenin. În rest, cei care nu se dezic, ar trebui să apară într-o antologie a ruşinii…

Traian Vasilcău: „Am scris şi eu o poezie despre Lenin”

Leniniana, alături de Puşkiniana şi, mai puţin, Eminesciana au fost triumviratul dominator al literaturii de până la 1989. Ba poate şi mai târziu, pentru că mare mi-a fost mirarea să cumpăr într-o zi, prin anii Mişcării de renaştere (nu-mi vine încă să spun: eliberare naţională), o nou-apărută carte masivă de poezii leninisto-marxisto-englesistă în grafie latină, semnată de Mihail Nicoreanu.
De ce? Cu ce? Pentru ce? m-am întrebat, dar am procurat-o şi m-am îngrozit de conţinutul (dacă era!) acesteia.

Nici acum nu pot înţelege cum putea să apară o asemenea bijuterie ideologică a trecutului în prezentul (de atunci!) demolator al leninianei, că al pușkinianei proces demolator aşa şi n-a mai venit… până azi.

Şi faptul existenţei anacronice în continuare a lui Pușkin ca şi „primadon” al Aleii Clasicilor Literaturii Române (auzi, Aleksandr Sergheevici, române?) din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” e o ruşine pe obrazul Primăriei municipiului Chişinău, al Ministerului Culturii şi al intelectualităţii basarabene, în general, care nu-l poate mişca din loc pe exilat şi basta!

Dar asta e stofă deja pentru un alt material, în caz că politicienii şi edilii noştri nu vor catadicsi să audă…
Paradoxal, dar eu nu voi învinui colegii mei scriitori mai în vârstă de faptul că au scris o poezie-două despre partid, Lenin, eroii comsomolului leninist, Marx, Engels şi alţi „voievozi” ai unei epoci demult apuse în timp, nu însă şi-n spaţiul basarabean contemporan…
Nu-i voi învinui pe ei, pentru că adevăraţii favoriţi ai regimului sovietic comunist au fost alţii, care, practic, s-au contopit de bunăvoie nu doar cu tematica, ci şi cu partidul comunist în general.

Vă mai amintiţi de cărţile întregi la temă, semnate de V. Senic, S. Şleahu, B. Istru, E. Bucov, P. Cruceniuc, Ia. Cutcovețchi, A. Roșca, I. Stavschi şi mulţi (chiar mulți!) alţii?…

Unii, dar şi unele dintre cei pomeniţi aici, s-au învrednicit şi de Premiile de Stat republicane şi unionale de atunci, acordate pentru asemenea sindrofii patriotarde, pe care azi nici rozătoarele din satele lor de baştină nu mai acceptă dezinteresat să le citească.

De cinstire nici vorbă să fie…

„Leniniana” era un fel de sfânta sfintelor pentru scriitorii, politrucii, ideologii de orice rang, pedagogii și elevii RSS Moldovenești. Și această hipnoză era atât de adânc inoculată în cugetele tuturor generațiilor, încât la moartea lui Brejnev, succesor marcant și el al ideologiei leniniste, plângea toată școala, unde învățam eu.
La fel s-a întâmplat și la moartea lui Andropov, dar și la apusul lui Cernenko…
Cu toții credeam, dar chiar credeam că se termină Lumea.
Că Lenin a existat prin urmașii lui ideologici, că Lumea adevărată aceasta ar fi fost cu adevărat și odată cu plecarea acestora urma să rămânem fără Lume, în afara Lumii, ca și cum în afara Vieții am fi aruncați de istorie…
Trebuie să recunoaştem că în epoca de până la 1991 Lenin a fost mai puternic în URSS decât Dumnezeu, Christos, Maica Domnului și toți sfinții părinți luați împreună.

…Era prin 1986, aveam 17 ani, şi învăţam la Școala medie din satul Feteşti, Edineţ. Se apropia ziua de naştere a geniului proletariatului mondial, V. I. Lenin, 22 aprilie, iar în ziarul de perete al şcolii lipsea esenţialul, adică o poezie despre Lenin. Eu eram poetul consacrat al şcolii şi învăţătoarea de limba moldovenească m-a înnobilat cu sarcina rarisimă de a scrie o capodoperă leninistă, care să ducă faima RSS Moldoveneşti tocmai până-n Bermude.
Trece o săptămână, dar poezia nu-i, iar eu tac.

Vorba e că încercasem, transpirasem ca un toreador sadea, dar rezultatul era nul! Tremuram la orice lecţie de limba sau literatura moldovenească, dintr-un simplu considerent că nu izbutisem (încă!) să scriu un poem despre sau pentru Lenin.
Totuşi, după o rugăminte repetată a învăţătoarei, am încropit cu eforturi sisifice două-trei strofe pe care le-am publicat în ziarul de perete omagial al şcolii şi am uitat de ea.

N-am păstrat-o, n-am inclus-o în nicio carte din cele 39 ale mele şi, gândindu-mă la acele zile din secolul/mileniul trecut, tot nu-mi pot da seama cum de n-am reuşit să scriu atunci din prima o „bijuterie” lirică, pentru leniniana sovietică măcar, atunci când unii reuşeau să zidească zgârie-nori de poeme la această temă, în urma cărora s-au pricopsit cu maşini, apartamente, vile, ordine, medalii, premii de stat şi onorarii, la care azi, în secolul/mileniul prezent, nu-ţi poţi permite nici măcar să visezi…
Acum înţelegeţi de ce nu-i condamn pe cei de-au scris, nu din mare plăcere, evident, un poem, maximum două despre „atotputernicul” Lenin?

Fireşte, nu-i condamnăm nici noi. Discuţia noastră, repet, a avut un cu totul alt scop – de a ne cunoaşte istoria, oamenii de creaţie care au fost şi sunt, de a judeca liber despre ceea ce s-a întâmplat în faimoasa perioadă sovietică. O întrebare, firească, desigur, totuşi, apare. Cum ar proceda astăzi unii oameni de creaţie, dacă s-ar trezi, pentru două săptămâni, vorba lui Haralambie, într-un regim totalitar comunist aşa cum a fost cel din perioada sovietică?