Nu peste mult, am călcat iar pragul bucătăriei şi iar am deschis robinetul, dar şuvoiul care îmi izbi palmele parcă era de gheaţă. Ieri, pe la ora asta, apa era caldă, dar astăzi nu. Apa care ţâşnea acum din robinet mă făcea să mă zgribulesc şi să mă dau cu un pas înapoi. Din robinet ţâşnea un jet algid şi friguros încât l-am oprit imediat, îndepărtându-mă de muntele de vase murdare, compus din farfurii, tigăi, cratiţe sau tacâmuri pe care nu le-am mai spălat de câteva zile. Nasul îmi curgea şi ochii îmi lăcrimau. Unde mai pui că începusem să şi tuşesc. Adică aveam un început de gripă şi a mă apuca în aceste condiţii de spălat vesela îngălată însemna să mă expun unui risc şi mai mare. În urmă cu o lună, am nesocotit acest lucru şi m-am aventurat să spăl farfuriile murdare cu apă rece şi, drept urmare, am zăcut o săptămână cu febră la pat. Acum nu mai eram dispus să risc. Mai bine am să aştept o oră sau două decât să-mi provoc o nouă răceală. Da, sigur că nu puteam să uit că astăzi urma să se întoarcă nevastă-mea de la mare, dar nici să mă îmbolnăvesc nu voiam. Se făcuse opt seară şi din robinet tot apă rece curgea. Mi-am lipit urechea de podea, dar dedesubt nu se auzea niciun zgomot. Ceea ce însemna că vecinii mei încă nu se întorseseră acasă. Oare pe unde hoinăresc astăzi? Sergiu şi Veronica sunt arhitecţi şi niciodată nu se întorc acasă la aceeaşi oră. Uneori, pot fi acasă pe la patru după-amiază, alteori însă nici după-miezul nopţii nu sunt acasă. Mi s-a făcut foame şi am vrut să pap un borş, pe care mi l-a făcut nevastă-mea înainte să plece vineri pe litoral. Intenţia nu era rea, dar părea a fi irealizabilă, pentru că în toată casa nu mai aveam nicio farfurie curată. Şi am preferat să rămân flămând decât să-mi spăl vreuna cu apă rece. Mi-am lipit iar urechea de podea, vrând să pricep dacă arhitecţii s-au întors sau nu acasă. Se pare că nu, pentru că din apartamentul lor se răspândea o linişte ciudată. Mi-a ţârâit mobilul. Era nevastă-mea care mă anunţa că, în urmă cu câteva minute, a coborât din avion. Vraful ăla de vase mucegăite vorbeau foarte explicit despre viaţa pe care am dus-o în lipsa ei, dar nici să răcesc nu voiam. Pe neprins de veste, am auzit scrâşnetul roţilor unei maşini şi am alergat glonte la fereastră. Nu mică mi-a fost bucuria când le-am recunoscut Mercedes-ul arhitecţilor. Am auzit o uşă trântindu-se şi pe ei doi ciondănindu-se în hol. Nu desluşeam ce-şi reproşau, îmi era clar însă că se certau la cuţite. Apoi am auzit susurul apei în bucătăria lor şi m-am repezit şi eu în bucătăria noastră sidefie şi am dat drumul robinetului. Ura, aveam apă caldă. Adică, asta însemna că ei porniseră încălzirea autonomă. Deci, acum puteam spăla vesela. Mi-am suflecat mânecile şi am luat prima farfurie în mână, când a început să zbârnâie telefonul. Mă temeam să nu fie nevastă-mea şi am închis robinetul şi am mers să răspund, vrând s-o previn că acum sunt foarte prins. Nu, nu era soţia mea. Era un traducător în engleză care mă anunţa că ar vrea să-mi traducă un roman de-al meu. Culmea e că noutatea asta nu putea să nu mă bucure şi să nu mă intereseze, dar în acelaşi timp ştiam că arhitecţii în curând o să oprească încălzirea autonomă şi o să rămân iar fără apă caldă. Iar el avea chef de vorbă. Într-un târziu, şi-a luat rămas bun de la mine, dar imediat m-a sunat şi nevastă-mea ca să mă anunţe că e jos. Şi în timp ce ea intra în bloc, eu am alergat ca din puşcă în bucătărie şi am dat drumul la robinet, dar, acum, curgea apă rece. Şi mi se păru că era cu mult mai rece decât de obicei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
