Și iată că am ajuns jurnalistă, ca printr-o minune. M-a împins la această facultate un necunoscut, pe care l-am văzut pentru prima și ultima dată în momentul în care îmi depuneam actele pentru admitere la Universitatea de Stat. Aici trebuia să bifez facultatea dorită și am ales Dreptul și Psihologia, dar omul despre care vorbesc și care făcea parte din comisia de admitere, mi-a spus că ar fi mai bine să aleg trei facultăți. Atunci, doar pentru a corespunde standardelor, am scris într-o doară printre rândurile celea goale „Jurnalism și Științe ale Comunicării”. Scriam și râdeam de mine. „A fost o glumă, o încercare prostească, ce să fac eu în lumea ziaristicii?”, mă întrebam, coborând deja scările. Dar, după câteva ore, m-am gândit că nu am altceva de făcut în viață decât să-i încerc provocările.
Astăzi, dacă l-aș mai întâlni pe necunoscutul acela, i-aș pune o bere. Fiindcă el mi-a decis soarta și mi-a dat ceea ce am vrut, de fapt. Aveam să înțeleg mai târziu lucrurile astea, după doi ani de facultate, timp în care am fost instruită cu privire la demnitatea și etica jurnalismului adevărat. Iar când am realizat că, în realitate, această profesie nu e deloc inutilă, mi-am creionat în minte portretul jurnalistului-model, după cum urmează:
– să aibă capacități exclusive de analiză critică;
– să perceapă valorile generale ca pe niște valori personale;
– să aibă capacități de a transforma echidistant și obiectiv mizeria politică în informație, pentru ca bietul cetățean, manipulat de guvernare, să înțeleagă pe ce lume trăiește;
– să fie intermediarul între aleși și alegători, pentru a-i face să se înțeleagă reciproc;
– să trateze fiecare om în mod egal;
– să creadă numai în banii munciți și să nu se lase manipulat sau șantajat sub nicio formă;
– să nu aibă timp liber, să uite de viața privată și să muncească pentru binele societății;
– să fie arma societății în fața tuturor nedreptăților.
Cam așa ceva vedeam și era frumos, până când am simțit mirosul din culisele presei noastre. Îmi pare rău să recunosc că a fost un vis. În scurt timp, am constatat că de modelul meu se conduc doar foarte puțini jurnaliști din R. Moldova. Cred că a fost o iluzie pe care mi-am creat-o, privind filme și citind cărți despre lumea ideală în care toți oamenii sunt corecți, unde cerul e roz și toți spun adevărul, zâmbindu-și mirific.
De ce? Păi, ce să zic? Aș zice în felul următor: cum poate fi altfel într-un stat în care partidul de guvernământ deține aproape toate mass-media? Dacă ieșim din vis, înțelegem că jurnaliștii sunt oameni și trebuie să supraviețuiască aidoma tuturor muritorilor. Mulți dintre ei nu au altă ieșire, din păcate, decât să se vândă. Da, corect ați gândit, ca niște curve… Își spun prețul și se predau în mâna comanditarului. E adevărat, la început, încearcă să fie corecți, de bine de rău, au și ei părinți și copii, care nu trăiesc pe lună, dar în aceeași societate, însă deseori sunt nevoiți să mintă ca la bazar. Și lumea simplă, care se întoarce seara extenuată de la serviciu și pornește televizorul, îi crede…
Să fiu nebună, dacă vreți, dar nu știu dacă mai există pe pământ vreun alt stat în care presa să devină în asemenea proporții jucăria unui lider politic. Poate doar în Federația Rusă – marea și minunata țară care ne-a și educat să fim lași. Noi însă, la fel ca și guvernarea pe care o avem, vrem cu tot dinadinsul să ne integrăm în Uniunea Europeană. Ce ne rămâne de făcut? Eu sunt o tânără, care vrea să fie fericită, ca și voi toți, și nu cred că-s persoana indicată pentru a elabora strategii de depășire a manipulării grosolane din țara noastră. Dar sunt sigură că, dacă vrem să ieșim din mizerie, ar trebui mai întâi de toate să declarăm vot de neîncredere presei controlate. Decât să ascultăm știrile lor, mai bine să vizionăm un film bun. Iar filme, la fel ca și cărți, sunt multe foarte bune, inclusiv rusești, dacă ne place limba rusă.
Deși sunt un boboc în jurnalismul autohton, m-aș bucura dacă aș fi auzită. Dragi colegi, pe oriunde v-ar purta vânturile, păstrați-vă sufletul curat. Fără demnitate suntem ca niște parașute sparte, iar lupta cu morile de vânt uneori se încheie mult mai trist decât povestea feericului Don Quijote.
