În această direcţie, contemplarea frumosului, spune Buddha, ne eliberează de toate preocupările egoiste; ridică la un plan de o armonie şi o fericire perfectă, creează o avanpremieră a eliberării ultime, încurajându-ne astfel să aspirăm şi mai intens către realizarea de sine, realizare însemnând descoperirea realităţii noastre esenţiale revelându-ne astfel această realitate ca fiind punctul focar al forţelor universale care ne străbat precum lumina soarelui prin nişte lentile de focalizare.

Arta autentică este manifestarea frumuseţii

Frumosul autentic este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu proximitatea lumii în care trăieşte, ci şi ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă individuală sau „separată”. Acest lucru este cel care-l face pe yoghin, ca şi pe artistul autentic, să intre într-o relaţie spirituală cu munţii şi râurile, copacii şi stânele, fiinţele umane şi animalele, zeii şi demonii. Frumosul nu exclude nici chiar teribilul, după cum putem vedea din superbele reprezentări ale forţelor teribile în picturile tibetane.

Artiştii contemplativi ai Orientului deveneau absorbiţi în ei înşişi sau într-o cascadă, sau într-un peisaj, ori într-un chip uman, în funcţie de ceea ce doreau să reprezinte, până când deveneau una cu obiectul lor. Atunci ei îl creau din lăuntrul lor, fără să mai ţină seama de formele exterioare. Acumularea interioară era mai importantă la aceşti artişti decât antrenamentul exterior. Şi desigur fiinţa complet interiorizată transcende raţiunea comună, legile sale proprii, manifestându-se înăuntrul sau în spatele minţii ei.

Arta, ca manifestare a frumosului autentic (sau altfel apus, a Adevărului lăuntric), prin puritatea viziunii introspective, este, prin urmare, cea mai mare putere creatoare. Chiar şi imperfecţiunile lumii noastre pot fi un stimul pentru creativitate, deoarece adevărata frumuseţe poate fi descoperită numai de cel care, prin intermediul conştiinţei sale trezite, completează incompletul.
Astfel, înţelepţii Orientului consideră arta ca pe o practică meditativă, ca pe o formă de yoga. „Virilitatea vieţii şi artei constau în posibilităţile de creştere”, spun textele budiste, descriind arta ca pe un proces dinamic către perfecţiune.

Meditaţia budistă a inspirat arta Asiei Centrale şi a Extremului Orient cu noi idealuri, aşa cum făcuse anterior în ţara de origine. Execuţia unei opere de artă era privită în sine ca un act de meditaţie creatoare, iar emoţia artistică, contemplarea creaţiei artistului devenea parte a antrenamentului spiritual, parte fără de care nimeni nu putea afirma că este cu adevărat spiritualizat.

Adepţii practicii spirituale Zen vizează comuniunea directă cu natura interioară a lucrurilor, privind accesoriile lor exterioare numai ca impedimente în perceperea clară a Adevărului. Această sete de abstract i-a condus pe practicanţii Zen către preferarea schiţelor în alb-negru, dar nu a picturilor laborios colorate ale Şcolii budiste clasice.