În interiorul Rusiei lupta ideologică demult are loc între fascism şi liberalism, iar linia de frontieră dintre ele trece aproximativ tot acolo, unde anterior liberalismul lupta cu comunismul. În acelaşi timp se consideră că puterea nu are nicio ideologie, iar fascismul este un pericol abstract, venit din partea celor marginali, care, nu dea Domnul, mâine Putin va obosi să mai fie preşedinte şi ei vor veni la putere…

În ajunul anului olimpic Rusia, se pare, că părăseşte cursa. Fără a putea rezista ritmului impus de cursa tehnologiilor, ea s-a întors spre marginea istoriei şi, respirând din greu, aruncă câte o privire răutăcioasă şi obosită la cei care au reuşit să facă un pas înainte. Fluierată de la tribune, fosta superputere nutreşte în inima sa la o revanşă istorică. Scoţându-şi tenişii moderni, ea îmbracă mănuşile de boxer şi se porneşte spre clubul de forţă. Cândva în acesta s-au antrenat selecţionatele Germaniei, Italiei şi Spaniei. Iar în interiorul Rusiei lupta ideologică demult are loc între fascism şi liberalism, aproximativ acolo, unde anterior cu liberalismul lupta comunismul. În acelaşi timp, se consideră că puterea nu are nicio ideologie, iar fascismul – e un pericol abstract, venit din partea celor marginali, care, nu dea Domnul, mâine Putin va obosi să mai fie preşedinte şi ei vor veni la putere. Cu regret, e târziu să se teamă: ziua de mâine a Rusiei poate veni din clipă în clipă.

Criza cu două feţe

Rusia întotdeauna a depins de conjunctura politică şi economică mondială. Revoluţiile ruse au fost un ecou al cataclismelor mondiale. Însă ceea ce pentru restul lumii a fost o criză ordinară, de tranziţie la o altă etapă, pentru Rusia se transforma, de obicei, într-o catastrofă fatală. Şi revoluţia bolşevică, şi perestroika gorbaciovistă au fost reacţii ale mişcărilor tectonice istorice globale, urmare a cărora Europa, dar şi lumea întreagă, de fiecare dată deveneau altele. Însă Rusia nu devenea alta: ea dispărea, dispărea în mister, se întorcea într-un trecut revoluţionar de nerecunoscut şi schimonosit, cu o groază de probleme nesoluţionate, la care se adăugau altele. Drept rezultat, la ruşi se forma un obicei ferm: orice transformări istorice să fie înţelese drept apocaliptice.

Timpul nostru nu este o excepţie în acest sens. Evenimentele din ultimii 200 de ani şi, mai cu seamă, ceea ce se întâmplă în lume după anul 2008, sunt percepute în Rusia numai ca o criză permanentă care nu poate fi depăşită. Rusia nu crede în viitorul Occidentului, continuând să conteze, între altele, pe Răsărit care, în opinia ei, se află într-o situaţie mai bună. În realitate, însă, transformările care au loc în lume, nici pe departe nu-s identice, şi nu numai că ameninţă omenirea, ci şi deschis – noi orizonturi.

Rusia, preocupată de sine, a scăpat din vedere noul curs al revoluţiei tehnologice, care ia amploare, înainte de toate în spaţiul „în putrefacţie şi muribund” occidental, cuprinzând, parţial, şi Răsăritul, mai mult decât Rusia. Această revoluţie se desfăşoară în ritm susţinut, schimbând mentalitatea oamenilor, relaţiile dintre ei şi lumea înconjurătoare, făcându-i să renunţe la stereotipurile învechite de gândire şi comportament. Nu-i exclus ca deja generaţia viitoare să trăiască într-o lume, în care puţin va rămâne din modul de viaţă de astăzi.

Revoluţia neobservată

Realizările remarcabile în domeniul tehnologiilor informaţionale, considerate de către mulţi ca un sfârşit al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care a cuprins lumea în ultimul sfert al secolului XX, se pare că este doar un start, un curs introductiv în grandioasa revoluţie universală.
E suficient să enumerăm doar unele direcţii strategice, în baza cărora se desfăşoară ofensiva tehnologică şi cu care Rusia practic nu are nicio tangenţă: tehnologiile noi de producere şi reproducere în serie a unor obiecte sofisticate, inclusiv obiecte biologice, precum ar fi „aşa-numitele imprimante 3D”; noile sisteme de transporturi, inclusiv câmpurile pneumoelectromagnetice şi complexele aviatice, care utilizează motoare în flux simplu şi care permit să se deplaseze la sol cu o viteză de până la 1000 de kilometri, iar în aer – cu o viteză care o depăşeşte de câteva ori pe cea a sunetului; dezvoltarea cosmonauticii private cu perspectiva de a însuşi resursele naturale de pe Lună şi ale unor asteroizi. Nemaivorbind de asemenea direcţii „de rutină”, precum ar fi „energetica verde”, celulele de tulpină în medicină sau vestitele „nanotehnologii”. Cine urmăreşte atent viaţa societăţii occidentale contemporane cunoaşte că, prin intermediul acestei crize, conţinutul vieţii nu se epuizează şi că la periferia economiei capitaliste se formează proiecte, care pur şi simplu te uimesc.

Lumea care înconjoară Rusia se schimbă văzând cu ochii, ea nu se înscrie deja în formatul relaţiilor umane (etice, economice, sociale, politice şi chiar ideologice), iese din contextul reprezentărilor omenirii despre obişnuit. Nu e firesc că aceste relaţii ajung în declin, şi, că tot ce-i învechit, pe cale de dispariţie, se dereglează şi devin victime ale nenumăratelor abuzuri de putere; corporaţiile transnaţionale se transformă în monştri masivi (care ne amintesc de ministerele sovietice), care nu contribuie la progresul tehnic, ci la declinul acestuia; sistemul financiar mondial se transformă într-o pompă, care îmbogăţeşte membrii clubului închis al speculanţilor mondiali; institutele politice se transformă în structuri birocratice, acestea nefiind capabile să ia decizii necesare demult, din cauză că sunt legate de populism, ideologia liberală se transformă într-o dictatură a corectitudinii politice, iar oamenii simpli, de regulă, se ţin de trecut, ca de un colac de salvare.

Însă toate acestea vorbesc nu atât de decăderea omenirii, cât despre faptul că a venit timpul re-transformărilor sociale. Aici e totul ca la Marx: în locul relaţiilor învechite trebuie să vină altele noi, care să corespundă relaţiilor de producţie. Societatea veche astăzi e asemănătoare unui castan, care, prin crăpătura făcută de pumnal în coaja ştearsă şi palidă, ghimpată, se întrezăreşte corpusculul ademenitor şi fermecător al vieţii încă necunoscute. Nu există nicio îndoială că mai devreme sau mai târziu coaja putrezită se va desprinde şi noua viaţă va străluci în toată splendoare sa. Dar nu pentru toţi.

Citadela şi noua Sfântă Uniune

Pe întinsurile nemărginite ale Rusiei privesc cu un pesimism făţiş la durerile facerii ale omenirii, care în chinuri naşte o uimitoare lume nouă. Elitele ruseşti s-au dovedit a fi lipsite de imaginaţie, ele văd suferinţele femeii care naşte, dar nu aud strigătele nou-născuţilor. Consensul rusesc (nu e de mirare) constă din aceea că Vestul moare. Această constatare tristă îi uneşte pe cei mai înrăiţi duşmani – de la membrii „sutelor negre” până la liberalii radicali. Pesemne, ca şi acum 150 de ani convingerea că zilele Vestului sunt numărate, era unicul punct de contact pentru Herzen şi Romanovi. Trec sute de ani, răbufnesc şi se sting în Rusia războaiele civile, dar ruşii rămân în continuare uniţi în împotrivirea lor faţă de capitalism.

Dar cel mai mare pesimist în Rusia este desigur Putin. Cineva l-a convins că America şi Europa miros a colivă. El vede în Vest doar cenuşă şi descompunere şi probabil presupune că Vestul muribund iată iată este gata să tragă după sine toată lumea, inclusiv Rusia. În acest caz, scopul principal, deşi nerostit al politicii Kremlinului este încercarea de a se închide, de a se izola de acest rău.

Rusia trage în jurul său o nouă cortină de fier, pentru a nu permite în continuare răspândirea influenţei Vestului cu capitalismul, liberalismul şi democraţia sa. Ea se transformă într-o citadelă absurdă pentru primul sfert al secolului XXI, una de film, aproape mihalkoviană. Probabil Putin doreşte să depăşească din această citadelă criza mondială, care, după părerea lui, trebuie să şteargă „Vestul naiv” de pe faţa Pământului, şi pe teritoriul eliberat să înalţe drapelul „Imperiului energetic” care va supravieţui mai mult decât toţi.

În măsura în care au crescut preţurile la petrol, a crescut şi ambiţia Rusiei. Regimul de la Kremlin pretinde acum la rolul de lider al noii Sfinte Uniuni, care uneşte toate regimurile arhaice, anchilozate, canibalice ale lumii, care nu s-au încadrat în noua cotitură istorică, de la Venezuela şi Iran până la Siria, Libia şi Coreea de Nord. Deja doar după potenţialele componente ale acestei noi Uniuni poate fi observat cât de mult s-a schimbat Rusia din timpurile războaielor napoleoniene.

Salut, arme…

Ţinând cont de faptul că aşteptarea morţii rapide a vestului a fost exagerată, Rusia este nevoită să se înarmeze. Militarizarea societăţii şi a statului este o consecinţă iminentă a autoizolării. Ţara se întoarce înapoi în acel punct al istoriei din care a încercat să plece în anii 80 (care de altfel s-a soldat cu eşec). Sigur că cheltuielile pentru reînarmare, pentru armată şi poliţie sunt cel mai mare proiect investiţional al lui Putin. Rusiei din nou nu-i este milă de nimic de dragul apărării. Ce-i drept nu este chiar foarte clar pentru ce? Asta deoarece să te aperi de toată lumea este imposibil.

Situându-se ferm pe poziţiile neoizolaţionismului, Rusia vede întreaga lume ca pe un potenţial concurent. Putin, la fel ca şi Alexandr al III-lea, poate spune: „În toată lumea noi avem doi aliaţi de încredere – armata şi flota noastră. Restul, cu prima ocazie, se vor răscula împotriva noastră”. De aceea acum nu Europa, ci chiar Rusia construieşte în jurul său un „cordon sanitar”, punând pe hotarele sale de vest o bordură alcătuită din state-satelit, pentru susţinerea cărora ei nu îi este milă (după cum a demonstrat acordul cu Ucraina) de bani.

La prima vedere s-ar părea că noua cursă a înarmărilor va fi utilă şi că ea va revigora industria rusească. Într-o perspectivă apropiată militarizarea va permite menţinerea pe linia de plutire a mai multor fabrici, care produc tehnică militară, care rămâne în urmă cu câţiva ani faţă de modele produse în vest. Dar, fiindcă resursele bugetare sunt limitate (şi graţie Olimpiadei şi altor proiecte politice vor fi şi mai limitate) atunci într-o perspectivă mai îndepărtată militarizarea duce la slăbirea economiei, creşterea disproporţionalităţii ei şi degradarea învăţământului, ştiinţei şi culturii.

În schimb, în domeniul ideologiei militarizarea poate să dea rezultate bune. O consecinţă inevitabilă a politicii Kremlinului este întărirea spiritului militarist, care acum merge peste ruinele imperiului precum demonul lui Lermontov. Militarizarea spirtului, la rândul său, este pentru societate cea mai scurtă cale spre totalitarism şi fascism. Trebuie să spun că o mare parte din această cale a Rusiei este deja parcursă.

Fascismul neobişnuit

Despre fascism în Rusia este obişnuit să se vorbească ca despre o furtună ipotetică, arătând cu degetul ba la diferiţi travestiţi care se plimbă în haine cu svastică şi dau din mână la „marşurile ruseşti”; ba la preoţii răspopiţi obsedaţi de obscurantism care imploră să se lupte cu persoanele gay; ba la mulţimea care devastează pieţele. Nimic din cele nominalizate mai sus, în pofida dezgustului, nu au legătură cu fascismul, ci sunt manifestări ale sălbăticiei.

Fascismul este o denaturare a unei conştiinţe civilizate, capabilă să dea naştere unor monştri incredibili, când raţiunea adoarme. Astăzi pericolul fascismului nu provine de la hoardele străzii, nu de la aşa-numitele declaraţii „naţionaliste” ale lui Navalinîi sau ale altcuiva (cum li se pare multor reprezentanţi ai intelectualităţii ruseşti), ci de la activitatea cotidiană a noii politici a Kremlinului. În timp ce intelectualitatea se luptă pe străzi cu morile de vânt ale „naţionalismului rus”, acesta s-a instalat la ea acasă, în televizor.

Percepţia fascismului în Rusia este deformată de experienţa istorică tragică. Acesta se asociază exclusiv cu una dintre cele mai dure şi mai sângeroase versiuni ale sale – nazismul german cu toate atributele sale distrugătoare: războiul mondial, lagărele de concentrare, Holocaustul, execuţiile şi torturile în masă. Însă ideologia fascistă a existat şi în forme mai „vegetariene”, care însă nu i-au schimbat esenţa. Ideologia propagată de fasciştii italieni în timpul lui Mussolini nu se deosebeşte foarte mult de revelaţiile cu care manipulează în prezent propagandiştii care se consideră portavocea Kremlinului. Aceleaşi lucruri pot fi spuse şi despre regimul lui Franco din Spania.
După spusele lui Carleil, lordul de Cesterfield, care a vizitat Franţa cu câţiva ani înainte de revoluţie, când încă nimic nu dădea de bănuit, a scris într-o scrisoare trimisă unui prieten: „Voi fi scurt: toate semnele care prevăd schimbări de putere sau revoluţii se întâlnesc acum în Franţa şi spiritele se încing cu fiecare zi”.

Eu de asemenea voi fi scurt: toate semnele pe care le cunosc din istorie şi care preced crearea unui „fascism blând”, există deja pe teritoriul Federaţiei Ruse şi se înmulţesc cu fiecare zi: renunţarea directă la principiile liberale, acceptarea şovinismului, propagarea unui patriotism decorativ, concentrarea în mâinile puterii a instrumentelor de informare care sunt îndreptate spre programarea gândirii şi acţiunilor populaţiei, persecutarea minorităţilor, inclusiv a celor sexuale, reprimarea justiţiei independente şi formarea unui sistem de guvernare represiv cu un cult excesiv al conducătorului.

Cel mai interesant este că toţi aceşti factori rămân aproape neobservaţi şi nimeni nu-i consideră nocivi, aşa ne-am putea pomeni că fascismul va deveni ideologia elitelor aflate la guvernare.

Albanizarea Rusiei

Fascismul, chiar şi cel „blând”, dacă la el se va ajunge totuşi, va fi o catastrofă pentru Rusia. În pofida faptului că ideea unei Rusii care are la bază principiul funcţionării unui stat corporativist este destul de tolerată şi acceptată de o mare parte a populaţiei, inclusiv de păturile intelectualităţii, la modul practic ea va avea efectul invers – este cel mai scurt drum spre dezmembrarea şi distrugerea Rusiei. Protejând şi conservând principiile arhaice ruse, societatea este lipsită de posibilitatea de a se dezvolta, astfel fiind sortită la crize prelungite.

Aceste crize vor duce mai devreme sau mai târziu la o catastrofă demografică. În prezent există deja strategii care propun stabilirea unor colonii cu intrare închisă de-a lungul frontierelor ruse. Dacă acest lucru se va întâmpla, fapt ce este destul de posibil, şansele de a menţine controlul asupra teritoriului din regiunea Ural sau poate şi mai la est de Volga sunt nule pentru Rusia. Totodată, deja mijlocul sec. XXI ar putea deveni pentru Rusia un punct ireversibil.

Rămasă fără teritoriile de est, Rusia s-ar putea dezumfla, metaforic vorbind, până la graniţele ei istorice, care ar putea coincide cu cele ale vechii Rusii conduse de Ivan Groznîi. Atunci Moscova s-ar transforma într-o Albanie est-europeană – un teritoriu depresiv cu fabrici şi uzine învechite, cu tehnologii agricole ineficiente, cu autorităţi corupte, aflate sub controlul unor clanuri mafiote care permanent luptă între ele. Dacă un asemenea scenariu va avea loc, Ucraina căreia în prezent Rusia îi dăruieşte miliarde de dolari ar deveni lider pe această palmă de pământ geopolitică. Celor care m-ar putea acuza de isterie, ţin să le dau asigurări că acest scenariu nu este o prognoză, ci un avertisment despre cum ar putea decurge lucrurile.

Liberalismul pasionat ca alternativă

Pentru Rusia de astăzi opţiunea ideologică a viitorului apropiat este extrem de limitată – între fascism şi liberalism. Cel care speră la o a treia cale se înşeală. Problema constă în faptul că şi fascismul, şi liberalismul în Rusia astăzi se prefac: fascismul se preface că el nu există în conştiinţa socială, iar liberalismul se preface că el există. De aceea sensul şi conţinutul luptei ideologice în Rusia rămân extrem de tulburi pentru un observator neinteresat.

Rusia nu este prima ţară care este nevoită să soluţioneze problema rămânerii în urmă sub aspect tehnologic. Reputatul istoric britanic Arnold Toinbi scria că într-o societate care trebuie să-şi ajungă vecinii se dezvoltă două reacţii ce se exclud reciproc la provocarea respectivă – imitarea oarbă sau consolidarea în jurul valorilor arhaice. Toinbi a numit aceste două tipuri de comportament respectiv „irodianism” şi „zeletozism”. Şi prima, şi cea de-a doua cale el le considera de impas, deoarece imitarea inconştientă duce la faptul că pe un sol cultural nepregătit sunt transferate idei şi institute care nu pot funcţiona acolo, iar urmarea cu abnegaţie a tradiţiilor învechite se soldează cu deplina extenuare economică şi militară. Numai stimularea dezvoltării creatoare în baza propriei culturi poate scoate societatea din impasul istoric.
În teorie nu pot fi negate posibilităţile modernizării fasciste. Însă pentru aceasta fascismul nu trebuie să fie nicidecum blând, ci să se transforme într-o dictatură sângeroasă total monstruoasă, adică în nazism. Şi chiar în acest caz succesul unei asemenea modernizări trezeşte dubii, deoarece în Rusia nu există deja 20-30 de milioane de oameni în plus, vieţile cărora ar putea fi aruncate în gura ei de foc.

Menţinerea Rusiei ca stat independent şi suveran în hotarele existente sau aproape de această situaţie este posibilă numai cu condiţia realizării proiectului liberal. Însă acel pseudoliberalism superficial şi imitativ, care a fost ideologia intelectualităţii ruse în ultimii 20 de ani, nu este potrivit pentru aceasta. Soluţia poate fi găsită pe calea formării în Rusia a unui veritabil liberalism, a „liberalismului creator”, care a crescut din propria tradiţie culturală, ce ţine cont de realităţile mentalităţii ruse şi care nu este axat exclusiv pe concepţia drepturilor omului (a cărei importanţă nu o neagă nimeni), ci pe ideea renaşterii naţionale a Rusiei.

Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacţiei, care iniţiază prin acest articol o dezbatere despre variantele de alternativă ale viitorului Rusiei: invităm să participe la discuţie şi cititorii publicaţiei „Novaia gazeta”.

Autor: Vladimir Pastuhov