În iarna și primăvara anului 1947, foametea organizată de regimul sovietic în Basarabia atinse apogeul. Prin localitățile sărăcite de „eliberatori”, moartea era stăpână aproape în fiecare casă, iar deznădejdea – în fiecare om. În documente, flămânzii erau înscriși ca „bolnavi de distrofie”. Mortalitatea creștea substanțial pe fondul scăderii drastice a natalității. De exemplu, în s. Tătărești, r-nul Strășeni, unde conform datelor oficiale locuiau 925 de persoane, în prima lună a lui 1947 s-au născut cinci copii și au murit 15 oameni. În februarie, nu s-a născut nimeni, însă au decedat 23 de săteni. În martie, a apărut pe lume un singur om, dar s-au despărțit de lume 29 de oameni. Adică, în numai trei luni, au văzut lumina zilei șase suflete și au plecat dintre cei vii 67. Această statistică zguduitoare a fost ascunsă zeci de ani, sub parafa „strict secret”.

O situație asemănătoare se înregistra pe atunci în toată RSSM. Autoritățile nu ignorau cu desăvârșire această nenorocire, încercând barem să ducă evidența morților. Se menționa, printre altele, că, de la începutul anului 1947 până la 5 martie, în s. Sireț, același raion, au murit 79 de persoane din lipsă de hrană și că numărul decedaților crește. Nota a fost semnată la 6 martie, cu o zi mai târziu de încheierea misiunii. Astfel, autorul, comisarul militar raional Dobrovolschi, face o remarcă cutremurătoare: „După plecarea noastră din sat, numai în noaptea trecută, până la acest moment, la Sireț au murit vreo zece oameni, care anterior n-au fost puși la număr…”

Și-au mâncat vecina

Lipsa de hrană a condus la cazuri inimaginabile în istoria poporului nostru. Din mai multe părți ale RSSM au început a se răspândi vești triste despre cazuri de canibalism, care erau descrise doar în rapoartele administrației de atunci. Flămânzi, oamenii își pierdeau mințile, se aruncau unul peste altul, omorându-se și alimentându-se din carnea propriilor victime, care de multe ori erau vecini și membri ai familiilor lor. Istoricii au descoperit prin arhive cel puțin o sută de asemenea cazuri.

În ianuarie 1947, secretarul comitetului de partid al județului Orhei, un oarecare Puzakov, informa Chișinăul, că, în s. Furceni, a fost cos la iveală un caz de canibalism, la care a participat întreaga familie a lui Gașper Alexandru, născut în 1899. Vecina acestuia, o femeie cu mulți copii, pe nume Țulan, a murit, după ce mai devreme îl înmormântase pe soțul său. Copiii n-au putut înștiința pe nimeni despre decesul tatălui, continuând să-și trăiască zilele în preajma cadavrului mamei lor. La a treia zi, vecinul Gașper Alexandru, care locuia împreună cu soția în vârstă de 42 de ani și fiica de 13 ani, a intrat în această casă și a găsit femeia decedată. A dezbrăcat-o și i-a tăiat coapsele și fesele, pe care le-a mâncat acasă, împreună cu ceilalți membri ai familiei, așteptând să moară și copiii vecinei, pentru a se alimenta și din carnea acestora. Evident, milițienii au identificat cazul și au reținut familia de canibali. Aceștia însă au fost transportați la spital, deoarece se aflau aproape de moarte. Autoul raportului mai informa că familia Gașper, până a gusta carne de om, s-a alimentat cu pisici și câini de prin sat.

Canibal „fără de partid”

Stilul autorităților sovietice, în special al miliției și securității, de a prezenta amănunțit toate datele cetățenilor, inclusiv apartenența la partid, făcea uneori informațiile din acte pe cât de dramatice, pe atât de caraghioase. Într-o notă a secției de miliție din r-nul Olănești, adresată instanțelor de resort de la Chișinău și Bender, se arăta că, la 17 ianuarie 1947, într-o casă din localitatea Vila din Deal, au fost identificate două cadavre, unul dintre care era pe jumătate secționat, „cu carnea moale lipsă”. În scurt timp, împuternicitul miliției, locotenentul major Lecari, a stabilit, cu ajutorul vecinilor, că decedatul era stăpânul casei, Pantelimon Burcovschi, în vârstă de 63 de ani. Cineva îi tăiase cu lama cuțitului coapsele și fesele, locuri în care nu s-au depistat scurgeri de sânge, ceea ce demonstrează că el nu mai era în viață în momentul sacrilegiului. Celălalt mort era feciorul său, Burcovschi Petru al lui Pantelimon, în vârstă de 33 de ani. Cadavrul acestuia era întreg.

Ambii erau moldoveni de origine și fără de partid, se menționa în document. Trăiau împreună, însă mai mult pe drumuri, decât acasă, deoarece niciunul nu avea loc de muncă. În cadrul anchetei, vecinul lor, pădurarul I. Chitic, a declarat că Burcovschi-tatăl a murit cu vreo zece zile în urmă, iar feciorul abia ieri sau alaltăieri. Toate urmele arătau că fiul s-a înfruptat din trupul bătrânului, după moartea acestuia. Fiind lihnit de foame, însă, nimic nu l-a mai ajutat să supraviețuiască.

Morții – ca o pradă a oamenilor flămânzi

O altă notă a „eliberatorilor”, păstrată mult timp sub aceeași parafă „strict secret”, e semnată de secretarul de partid al județului Chișinău, Nicolai Krainyi. (Unii cititori ar putea să-și amintească de articolul subsemnatului „Copiii nomenclaturiștilor – secrete de stat” despre gruparea de huligani rusofoni din Chișinăul postbelic, condusă de feciorul acestuia, Vladimir Krainyi.) Documentul informează despre mai multe cazuri de canibalism în județ, îndeosebi în raioanele Chișinău, Cotovsc (astăzi Hâncești) și Vadul lui Vodă. Unul dintre acestea a avut loc în s. Cigârleni din părțile Hânceștilor. Potrivit lui Krainyi, la sfârșitul lunii februarie 1947, au murit de foame soții Pânzari Serghei și Pânzari Ana, care trăiau singuri. Peste câteva zile după aceasta, doi consăteni de-ai lor, Ungureanu Onisim, născut în 1929, și Grab Ana, născută în 1920, ambii fără de partid, aflând despre cele întâmplate, au venit la casa morților, i-au dezbrăcat și le-au tăiat în bucățele cadavrele. Carnea au împărțit-o în jumătate și au plecat s-o mănânce pe la casele lor. Secretarul de partid preciza că ambii canibalii au fost prinși, însă n-au putut fi arestați, din cauza că sufereau de distrofie avansată. Astfel, au fost transportați la spital.

P.S. În numărul următor, vom relata câteva cazuri, în care părinții își mâncau copiii și invers.

George MÂRZENCU