Apelul respectiv a fost făcut în direct, în cadrul unei emisiuni difuzate de Radio România. Dincolo de faptul că ar fi de neimaginat ca un român să ceară, la postul naţional de radio de la Kiev, bunăoară, ca ucrainenii să se declare români, declaraţia-şoc a lui Eckstein-Kovacs face parte dintr-o bătălie amplă care acoperă întregul areal estic al Europei. O bătălie pentru identitate etnică – o bătălie pentru suflete.

Coordonatele noului teatru de operaţiuni

Uniunea Europeană a schimbat fundamental regulile jocului, însă obiectivele majore ale naţiunilor nou-intrate în această structură au rămas neschimbate. Unele naţiuni au intrat mai bine pregătite faţă de noile reguli ale confruntării. În esenţă, UE dizolvă graniţele din punctul de vedere al circulaţiei mărfurilor şi persoanelor, iar frontierele fostelor state-naţiune devin simple demarcaţii administrative. Până şi diferenţele legislative dintre diferitele ţări se topesc în mijlocul atotputernicului aquis comunitar – legislaţia comună a UE. Naţiunile sunt forţate să îşi consolideze identitatea, şi nu doar de dragul identităţii, ci mai ales datorită faptului că numărul contează în UE. Numărul etnicilor declaraţi dă greutatea reprezentării statului care îi reuneşte în Parlamentul European. Numărul etnicilor decide fondurile alocate. Astfel că, în cadrul UE, fosta bătălie pentru teritorii şi pentru mutarea graniţelor s-a transformat într-o bătălie a păstrării şi extinderii identităţilor naţionale. În paralel se desfăşoară bătălia paşapoartelor, respectiv, acordarea de cetăţenie din partea statului-mamă pentru etnicii care se găsesc în afara graniţelor. Şi, pe lângă avantajele enumerate mai sus obţinute în urma creşterii numărului de etnici ai unei anumite naţiuni, confruntarea se poartă şi asupra drepturilor garantate prin Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale sau legile interne care acordă diferite avantaje minorităţilor naţionale…

Bătălia pentru suflete din toamna anului 2011 a fost anunţată încă din 9 iulie 2008, atunci când Parlamentul European şi Comisia Europeană au adoptat Reglementarea 763/2008, prin care se stabilea un cadru comun al efectuării unui recensământ la nivelul UE. Prin aceeaşi reglementare s-a stabilit şi data acestui recensământ: anul 2011. Politicile UE vor fi stabilite pentru următorii zece ani în baza acestui recensământ. Intervenţiile politicienilor maghiari din România trebuie văzute în lumina consideraţiilor de mai sus.

De la Eckstein-Kovacs la Laszlo Tokes

Iată ce a declarat Eckstein-Kovacs la Radio România: „Oricine poate fi maghiar. Asumarea identităţii etnice este un gest absolut voluntar. Astfel, oricine se poate declara maghiar. Chiar şi cine, eventual, nu vorbeşte limba maghiară, iar anturajul său îl consideră de etnie română. Cineva se poate declara maghiar chiar dacă nu are toţi strămoşii maghiari. Noi suntem deschişi tuturor care doresc să ajute printr-un asemenea gest comunitatea maghiară…”. Astfel, Eckstein-Kovacs le cere direct românilor din centrul Transilvaniei să se declare maghiari pentru a ajuta etnia maghiară să ajungă la un procent de 20% în această regiune. Miza cea mai mare o reprezintă oraşul Cluj, unde maghiarii nu au un procent de 20%, care le-ar permite introducerea limbii maghiare în administraţia publică. O evoluţie istorică interesantă de la legile Aponyi care maghiarizau forţat românii din Transilvania până la apelul deschis ca românii să se declare maghiari…
Consiliul Naţional Maghiar condus de Laszlo Tokes a preferat calea acţiunii directe: a răspândit 45.000 de fluturaşi prin care le cere maghiarilor să-şi asume identitatea etnică. Mai mult, preşedintele UDMR Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, le-a cerut secuilor şi ceangăilor să se declare maghiari! Secuii şi ceangăii sunt adeseori instrumentalizaţi din punct de vedere cultural ca identităţi specifice, însă la momentul unui recensământ această identitate specifică este lepădată şi se revine la obiectivul politic: mărirea prin orice mijloace a numărului maghiarilor (fără să mai aducem în discuţie faptul că în realitate ceangăii sunt etnici români de confesiune catolică).

Cioburile identităţii româneşti

Prin comparaţie cu avântul identităţii maghiare, identitatea românească se confruntă cu o problemă extrem de gravă: divizarea. Statele vecine României susţin existenţa unor identităţi moldoveneşti şi vlahe separate de identitatea românească. Fără să intrăm în detaliile evoluţiei istorice ale acestor identităţi artificiale, nu ne rămâne decât să constatăm efectul pentru actualele recensăminte din Serbia şi Bulgaria, unde sunt consemnaţi etnici vlahi (alături de întregul arsenal al impunerii unor astfel de identităţi: presiunea mediatică, ingerinţele recenzorilor, susţinerea autorităţilor pentru promotorii falselor identităţi). În aceste condiţii, declaraţia ministrului român de Externe, Teodor Baconschi – „Nu vrem să permitem niciunui guvern să aducă măsuri de descurajare a identităţii româneşti. Există această tentaţie, o vom combate cu toată vigoarea” – este mai degrabă o constatare, decât un avertisment sau o posibilitate reală de acţiune. Păstrarea şi promovarea unei identităţi naţionale este un proces desfăşurat pe o perioadă mai îndelungată de timp, nu se poate rezolva printr-o declaraţie înaintea unui recensământ.

Artileria mediatică şi efectele demonizării românismului

La toate acestea se adaugă o constantă presiune din partea mass-media din Occident asupra identităţii româneşti. Valurile de articole denigratoare la adresa românilor sunt de natură să-i descurajeze pe eventualii români care se găsesc în alte ţări, astfel încât, într-un final, aceştia să nu-şi declare adevărata identitate. La aceasta se adaugă ofensiva chiar din cadrul presei din România, care e preocupată cu demontarea oricăror argumente favorabile asumării unei identităţi româneşti. În aceste condiţii, chiar este posibil ca apelul lui Eckstein-Kovacs să găsească un răspuns favorabil. Deconstruirea şi demonizarea identităţii româneşti prin intermediul mass-media poate avea efecte politice imediate. cum ar fi o creştere a numărului de etnici maghiari din Transilvania, ceea ce ar conduce la urmări severe în administraţia locală – inclusiv introducerea limbii maghiare ca limbă oficială – sau la nivelul UE.

O astfel de creştere a numărului etnicilor maghiari din România ar constitui un paradox din punct de vedere sociologic, atâta vreme cât natalitatea etnicilor maghiari este mai scăzută decât cea a etnicilor români, iar tendinţa generală a maghiarilor din Transilvania a fost să emigreze în Ungaria. Însă, aşa cum în războaiele din secolele XIX şi XX nu se ţinea cont de nimic pentru atingerea victoriei, tot aşa în secolul XXI războiul pentru păstrarea şi promovarea identităţii etnice este unul total în care contează doar rezultatul.