… Era noaptea de 6 spre 7 iulie 1949. Gospodinele satului gătiseră casele pentru sărbătoarea Sânzienelor cu flori galbene care luminau încăperea şi sufletele celor ce le admirau. Copiii dormeau liniştiţi, iar lelea Maria se visa încălţată în pantofii cumpăraţi de mama la târg. Îi încălţase doar o singură dată, când îi măsurase, şi se uita la ei în fiecare zi cum stau cuminciori pe dulap. Cât de mult îşi dorea să umble cu ei prin ogradă, măcar în faţa fraţilor să se fudulească, dar rămânea de fiecare dată doar cu uitatul. Erau cumpăraţi pentru şcoală, în acea toamnă avea să devină şcolăriţă. Vroia ca visul ei să se împlinească, dar el a fost strivit degrabă de sunet puternic de maşini, lătrat de câini, bocete de femei… Satul intrase în spaimă.
Bătăile în uşă au trezit întreaga familie. Lelea Maria nu-şi dădea seama de ce soldaţii cu arme strigau la ei şi de ce mama Anica strângea în fugă ce reuşea de prin casă. Şi-a amintit de pantofi. A tras-o pe maică-sa de poalele fustei şi-i tot arăta să-i dea pantofii de pe dulap, dar femeia, speriată, nici nu vedea, nici nu auzea… Toate lucrurile din casă erau răsturnate, doar pantofiorii aşteptau liniştiţi ziua când vor fi scoşi la plimbare. Au rămas pe dulap, căci lelea Maria nu ajungea să-i ia. Să fi fost măcar tatăl acasă, poate i-i dădea el, dar tatăl era fugit prin grădini, crezând că, fără el, n-o să-i ia familia, deoarece soţia era pe cale de a naşte. Dar de unde milă la călăi pentru o mamă însărcinată şi cei şapte copii? I-au numărat, i-au urcat în maşină şi, până la amiază, au fost ţinuţi la „Casa popii”, acolo era primăria satului. Se adunase tot satul în jurul maşinii, îi boceau cum se boceşte mortul pe ultimul drum. Femeile din sat aduceau la maşină pâine, ouă, jucării pentru copii.
Din sat pleca, fără să ştie unde, o mamă cu o maşină plină de copii. Şi rămânea în sat un tată fugar, fără casă, fără nevastă, fără copii, pecetluit ca „chiabur” şi „trădător de ţară”. Îmbrânciţi şi batjocoriţi, i-au urcat într-un marfar, care, aidoma unui şarpe veninos, se târa încărcat de pradă spre Răsărit, spre Siberia de gheaţă.
Nouă zile şi nouă nopţi au mers, nouă dimineţi s-au spălat pe faţă doar cu lacrimi. Au ajuns în regiunea Kurgan, satul Şumiha. Au trăit la început în bordeie, câte patru familii, apoi într-o casă de bârne. Au uns-o cu lut pe dinăuntru, i-au pus podul. Acolo s-a născut fratele lelei Maria, pe care l-au numit Marcu. Ea a fost pentru el ca o mamă. Maică-sa era, de la ora 3.30 dimineaţa până noaptea târziu, în robie. Cu banii câştigaţi au cumpărat o văcuţă, apoi nişte găini. Un an, lelea Maria a învăţat limba rusă, în al doilea a mers la şcoală, dar nu în pantofiorii cei de pe dulap, ci în pâslarii fratelui ei. Umblau pe rând într-o pereche de pâsle, unul învăţa de dimineaţă, altul – după-amiază.
Grea şi amară viaţă au dus, dar dorul de tata era mai greu ca orice. Se rugau dimineaţă şi seară: „Te rugăm, Doamne, din tot sufletul şi cu toată inima, să fim împreună cu tatăl nostru”. Aşa au înălţat rugăciuni, până când Dumnezeu le-a împlinit dorinţa de a se reuni. În 1955, copiii au avut dreptul să se întoarcă în ţară. În timpul cât s-au aflat în Siberia, fratele mai mare, Ştefan, s-a căsătorit cu o rusoaică, Tamara, care a venit în Moldova împreună cu lelea Maria şi fraţii ei – Semion, Ion, Vladimir şi Nicolae. Ceilalţi au rămas acolo până în 1956, când au fost reabilitaţi toţi deportaţii. Ajunsă acasă, lelea Maria a căutat dulapul să-şi vadă pantofiorii lăsaţi nou-nouţi, dar în casă nu mai era nici măcar dulapul… Au plâns amarnic, că li s-a dus pe vânt tot ce au agonisit. Plâng şi acum, că anii nu i-au făcut să uite acel coşmar. Lelea Maria susţine că sunt lucruri pe lume care nu se uită niciodată – ruperea de neam, de casa părintească, pe care au găsit-o cu lacăt ruginit atârnat de străini. Şi tot de la un străin, Anton Bujniţă, fost preşedinte al Sovietului sătesc, au trebuit s-o cumpere, ca să aibă dreptul de a trăi în casa părintească.
Lelea Maria nu-şi aminteşte o zi fericită din viaţa ei, dar mereu vede o noapte plină de bocete, în care pantofiorii ei au rămas pe dulap singuri-singurei. Nu ştie măcar dacă i-o fi purtat cineva în locul ei…
Maria Josan, elevă la Gimnaziul Nucăreni, raionul Teleneşti
ARHIVA TIMPUL, iunie 2010
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
