Una din lecturi este însă cea stereometrică, acel miraj spaţial al posibilităţilor diverse. Dacă lumea e o sferă şi „un cerc e drumul” ca o „constantă indisolubilă”, chiar dacă „fără întoarcere”, atunci şi lectura lor e posibilă doar geometric, panoramic, cu o laxitate a perceperii spaţiale, cu „ochii roată”, vorba poporului. „Cercul care se strânge” în jurul prizonierului său nu e decât clipa de diamant a acestuia, chiar dacă sub eterna întrebare a „fiirii”, fie că se întâmplă în cercul unei tăceri la Odesa, fie în „roua sângerie” a singurătăţilor şi în „stropii reci pe frunze şi crengi uscate” sau chiar în „ştreangul la gât” al timpului. „Unghiurile ascuţite” ale existenţei umane se pare că sparg perfecţiunea sferică, astfel încât înţelegi „că nici măcar nu eşti închis în acest cerc”. „Singuri construim cercuri, singuri ziduri… singuri”, adică singuri ne inventăm perfecţiuni, divinităţi, raiuri, rotunjimea tentantă a „mărului din rai”…

Perfecţiunea imperfecţiunii e viaţa noastră ca o „încăpere rotundă” din care se vede cercul solar după o noapte când „în jurul casei încingeau hore nălucile”. E ochiul care ar putea „să ardă”, „ochiul acoperit cu palma” din care va izvorî „lacrima de azur”, norul în care înfăşori copilăria, pomii în jurul cărora te înfăşori, chinul nestatornic din îmbrăţişări, privirea lui Vivaldi dând „ocol camerei” şi copiii ascunşi într-un cuib, chiar şi o minge uitată ce cade, portocalele oferite părinţilor dincolo de zidul acestei lumi, scorbura în care dormi învelit în frunze ca într-o matrice maternă şi inima ce se zbenguie printre boabe de struguri.

Dar eul liric constată cu uluire că nici zeii „nu le pot cuprinde pe toate”, nu pot cunoaşte simetria perfecţiunii circulare. Însă „ochii de piatră” ai zeilor pot fi edenici ca nişte „ochi de fluture”, doar dacă mama le-ar săruta „lumina ochilor”, dar zeii au alte naşteri, deloc materne! Unicul cosmos perfect este „firul de nisip” cu o circularitate perfect închisă, în care nu încape nici un prizonier, e sfera pustiului uman, a haosului de până la creaţie, a increatului suficient sieşi, a plinătăţii sale şi a lumii din jur… Cercul şi elipsa îşi caută plinul ca şi eul poetic „prejmuit ca o grădină”, tentat de plin, perfect şi săvârşit.

Volumul dat va ajunge cu siguranţă să populeze minţi, nopţi de lectură, rafturi, depinde de cei care vor pune mâna pe el. Ştim că e riscant să atribuim nemurire unor texte literare, nici nu o vom face, dar foarte detaşat vom constata un spirit în pas cu timpul, o poezie vie, suficient de emancipată de metafore uzate poetic şi o scriitură ce scapă receptării comune ca picătura de argint viu. Simbolul cercului absolveşte cosmic poemele de o interpretare pastelată a facerii poeziei, presupunând acel cerebral „poiein” antic. Căci Ioan Prăjişteanu comite texte într-un mod cumva cerebral, ca pe adevărate exerciţii intelectuale, fapt reverberant pentru cititorul format după 2000.

Maria Pilchin
( Catedra de Literatură universală, USM) 

Conformare cu timpul prezent

Vlad Pâslaru este savantul interesat cu precădere de fenomenologia educaţiei, adevărului, binelui, frumosului şi libertăţii axată pe funcţia contextuală şi ştiinţifică a acestora, fapt confirmat şi de cuprinsul recentului, deosebitului volum de eseuri şi tablete literare, intitulat – (Im)Posibila educaţie (Editura „Litera”, Chişinău, 2011, 231 pag.), lansat în faţa unui public select în Sala Mare a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, de altfel, cea mai primitoare gazdă a astfel de manifestări.

Cartea include pagini cristalizate într-o rubrică de ziar, pe parcursul a doi ani, care au avut obiectivul de a-l avertiza pe omul de ştiinţă, pe profesorul universitar şi şcolar, pe student, elev etc. să conştientizeze că astăzi (la început de mileniu sic!) suntem „spectatorii” unei „invazii a răului, inclusiv în educaţie, în învăţământ, iar […] bogătanii fără personalitate cultural-spirituală, şefii cu funcţii cumpărate, elementele netipice, mincinoase, inculte şi părtinitoare a clerului, amoralii principali şi profitorii ideologici şi social-politici, ba chiar şi codul genetic al indivizilor, care de atâtea ori au făcut educaţia imposibilă” (p. 7).

Pedagogul Vlad Pâslaru conştient implică cititorul atent într-o polemică – problemă mereu prezentă în faţa răspunderii factorilor de cultură. Printre aceştia, profesorilor universitari şi şcolari, oamenilor de ştiinţă, în primul rând, dar şi publicaţiilor le revine datoria unei continui „puneri în chestiune” a conceptului de (Im)Posibila educaţie, deoarece: „Denumirea însăşi a venit ca o revelaţie, într-o ironizare a unui discipol, pe care „l-am sancţionat” într-un schimb de replici bonome cu imposibila educaţie. Dar repede mi-am dat seama că expresia este deosebit de încăpătoare de sens şi merită să intituleze această carte, în care autorul şi cititorii, printr-un exerciţiu hermeneutic continuu, dispută asupra posibilităţii sau imposibilităţii educaţiei atât la modul concret, cât şi la nivelul principiilor morale şi filosofice.

În procesul de moşire a conceptului, am ajuns să cred chiar şi eu în acel „element de compunere cu sens negativ” dintre parantezele din denumirea rubricii (im-) – atât de strigătoare la cer sunt acţiunile unora dintre cei care au devenit personaje ale acestei cărţi, adică am început să cred că, cel puţin în cazul unor indivizi, educaţia nu este posibilă” (p. 8). Aşa cum observă prefaţatorul: „Aveţi în faţă o carte neobişnuită. Neobişnuită fiindcă e destul de dificil s-o încadrezi într-un gen anume. Eseurile incluse în ea se află la frontiera dintre ştiinţă şi ziaristică, dintre filozofie şi publicistică. Dacă eu aş fi acela care ar trebui să-i găsească acestei cărţi locul potrivit pe rafturile unei biblioteci, aş trece-o fără ezitare la compartimentele filosofice ale educaţiei şi publicistică politică. Orice eseu din această neobişnuită carte face politică, cu precizarea: politică în sensul ei necompromis…” (…)

Vitalie Răileanu