Cazimir Țino // Cedarea Basarabiei: Contextul intern

Sine ira et studio

Am văzut în episodul anterior contextul internațional al cedării Basarabiei și nordului Bucovinei. Democrațiile care mai rămăseseră în Europa puteau fi numărate pe degete. În rest, fie dictaturi fasciste, fie dictaturi comuniste, fie regimuri autoritare militare. Al Doilea Război Mondial începuse deja prin agresiunea Germaniei hitleriste și a Rusiei staliniste asupra Poloniei. Sistemul de pace de la Versailles se prăbușise, garanțiile occidentale pentru țările din Est nu mai făceau nici cât o ceapă degerată. Austria, Cehoslovacia, Albania nu mai existau ca state. În curând, același lucru avea să se întâmple cu Polonia, Estonia, Letonia, Lituania. Franța se prăbușise și capitulase. Marea Britanie, după dezastrul de la Dunkirk, era izolată în insula sa și supusă raidurilor și distrugerilor germane. Statele Unite se păstrau, încă, neutre. În Orient, Japonia făcea absolut tot ce voia. Alianțele politico-militare ale României pur și simplu fuseseră neutralizate de evenimentele pe cât de grave, pe atât de intempestive. Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică rămăseseră doar amintiri frumoase. Garanțiile ce ni le dăduseră Anglia și Franța nu mai puteau produce efecte practice. În plus, la hotare aveam doar vecini revanșarzi care își așteptau ceasul. Ungaria lui Horthy râvnea la Translivania. Bulgaria ar fi vrut întreaga Dobroge, până la gurile Dunării. Chiar și Iugoslavia se uita galeș la Banatul românesc. Nu mai spunem de molohul rus de la Răsărit, care nu se obișnuise cu decizia Sfatului Țării din 27 martie 1918. În acest context, în 1940, eram, practic, singuri. Realist vorbind, militar și politic, nu aveam cum să facem față concomitent pe trei fronturi: est, vest și sud. La acea dată, Armata Română dispunea de un total de 40 de divizii de luptă. Pe când URSS masase pe Nistru 100 de divizii de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, 7 divizii motorizate. Ungaria concentra, la rândul ei, 19 divizii de infanterie, iar Bulgaria dispunea de 22 de divizii de infanterie. Este ușor de făcut o socoteală simplă pentru a vedea câte zile ar fi putut rezista România unui atac întreit sau chiar și numai al Sovietelor… Să vedem acum care era contextul intern.

În Regatul României se produsese unificarea deplină a provinciilor reunite în 1918. Viața politică stătea sub semnul unei democrații funcționale, guvernate de Constituția din 29 martie 1923. Viața economică depășise marea criză din 1929 – 1933 și dezvoltarea țării se realiza în ritm alert – astfel că 1938 a fost anul de maximă dezvoltare de dinainte de război. Cultura, sub patronajul unui fin intelectual cum era Regele Carol al II-lea, dădea nume mari, perene, ale civilizației românești. O vreme, așadar, care – cu toate imperfecțiunile ei – reprezenta o epocă remarcabilă în dezvoltarea țării. România avea pe atunci (1938) aproape 300 000 de kilometri pătrați și o populație de circa 20 000 000 de locuitori.

Nu același lucru putem spune despre viața politică românească. După ieșirea de pe scena politică a conservatorilor, calitatea politicienilor a scăzut vertiginos comparativ cu perioada antebelică. Ambițiile nemăsurate ale multor responsabili politici, avariția acestora, slăbirea calității lor politice și, uneori, intelectuale, făceau ca întregul joc politic să pară mai degrabă un circ politic. Pe acest fond iau avânt, la începutul anilor ’20, unele figuri carismatice și unele partide antisemite, excesiv naționaliste și chiar fasciste. Acestea nu fac decât să complice și mai mult scena politică și așa destul de fragmentată. La 20 și 22 decembrie 1937 s-au ținut ultimele alegeri libere dinainte de război. Pe primul loc s-a situat Partidul Național Liberal (al lui Constantin I.C. Brătianu), cu 35,92% din voturi, urmat de Partidul Național Țărănesc (al lui Iuliu Maniu), cu 20,4%, și de partidul Totul pentru Țară (legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu), cu 15,58%. Niciunul dintre partide neobținând Prima majoritară (adică minimum 40% din voturi) și nefiind în stare să formeze nicio coaliție guvernamentală, Regele Carol al II-lea îl însărcinează pe poetul Octavian Goga să formeze Guvernul. Acesta era șeful Partidului Național Creștin, de pronunțată orientare antisemită, și se situase pe locul patru la aceste alegeri, cu 9,15% din voturi.

În contextul creșterii influenței partidelor fasciste și a dezordinilor și asasinatelor comise de legionari, în scopul restabilirii ordinii publice, Carol al II-lea dizolvă Guvernul, la 10 februarie 1938, și îl numește prim-ministru pe Patriarhul Miron Cristea. Se instituia, astfel, un regim de autoritate regală – denumit exagerat și incorect de către comuniști „dictatură regală” (o contradicție în termeni). Unul dintre cei mai străluciți juriști ai epocii, Istrate Micescu, a fost însărcinat de Rege cu redactarea unei noi Constituții. Proiectul elaborat de el „îngrădește puterea regală, toate puterile statului izvorăsc din națiunea română, iar Regele nu este decât primul cetățean al țării, dar care se supune legilor acesteia”. Democrația nu se mai revendica de la sistemul pluripartinic, ci se întemeia pe reprezentativitatea breslelor profesionale. Era, în fapt, sistemul corporatismului imaginat și dezvoltat de un alt mare savant al epocii, Mihail Manoilescu. Noua Constituție a fost aprobată de Consiliul de Miniștri la 20 februarie, adoptată prin plebiscit popular la 24 februarie (de 99,86% din participanți) și promulgată la 27 februarie 1938. Era felul Regelui Carol al II-lea de a încerca să facă față teribilelor tulburări interne și a pericolelor externe ce începuseră deja să se materializeze. Așa cum el însuși spunea: „România intrase sub zodia Satanei”.

Organismul politic în care s-a luat decizia de retragere din Basarabia nu a fost nici Parlamentul României, nici Guvernul țării, nici Regele singur. A fost Consiliul de Coroană. Aceasta era inițial doar o structură consultativă pe lângă Rege, în scopul de a discuta deciziile majore ale Dinastiei și ale politicii României. Făceau parte din Consiliu foștii prim-miniștri, șefii partidelor politice importante, membrii Guvernului, alte personalități ale vieții publice numite de Rege. Primul astfel de Consiliu de Coroană s-a desfășurat la 2 aprilie 1877, când s-a dezbătut intrarea României în Războiul de Independență. Într-un fel, mutatis mutandis, Consiliul de Coroană era pe atunci cam ceea ce este azi Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) în România sau Consiliul Suprem de Securitate (CSS) în R. Moldova. Fapt important, printr-un Decret-lege din 30 martie 1938, Consiliului de Coroană i s-a dat un caracter oficial, devenind un organism politic distinct, bine conturat și funcționând după niște reguli clare.

La 27 iunie 1940, la orele 12, Regele Carol al II-lea convoacă un nou Consiliu de Coroană, în urma primului ultimatum sovietic, cel din 26 iunie. Consiliul era compus atunci din 27 membri. După ce fiecare dintre participanți își expune părerea și argumentele, se trece la vot. Rezultatul, indecis, arată astfel: 11 voturi contra cedării Basarabiei, 10 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 4 voturi pentru negocieri, o abținere și un absent. Se hotărăște totuși mobilizarea generală. În privința răspunsului către Soviete, încă nu se hotărăște nimic. Au loc însă consultări urgente cu reprezentanții Germaniei, Italiei, Greciei, Iugoslaviei și Turciei. Puterile Axei, în linia prevederilor Pactului Ribbentrop – Molotov, presează România pentru cedare. Celelalte 3 țări, membre ale muribundei Înțelegeri Balcanice, dau răspunsuri descurajatoare și neconcludente (Iugoslavia sfătuindu-ne explicit să acceptăm cedarea Basarabiei). Franța picase, Anglia era bombardată de Luftwaffe, America neutră. Singuri în fața dușmanului nostru secular, Rusia!

La orele 21, Regele convoacă din nou Consiliul de Coroană. Se trece din nou la vot. Rezultatul: 19 voturi pentru cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord fără luptă, 6 voturi pentru respingerea ultimatumului și pentru rezistență armată, o abținere, un absent. Zarurile erau aruncate.

De menționat că Regele Carol al II-lea, deși nu a votat nici în Consiliul de la prânz, nici în cel de seară, era categoric împotriva cedării (”Eu sunt hotărât pentru rezistență”). La fel, marele istoric (și om politic) Nicolae Iorga (acesta cerea respingerea ultimatumului și rezistența armată cu orice preț, ”până la ultimul om”). La fel și basarabeanul Ștefan Ciobanu, fost membru al Sfatului Țării (”Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”). Ceilalți care au votat pentru rezistența armată și contra cedării au fost: Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ernest Urdăreanu. De partea cealaltă, reprezentantul celor care acceptau cedarea era Constantin Argetoianu (de altfel tot el fusese cel care negociase în martie 1918 termenii rușinoși ai Păcii de la Buftea-București). Desigur, ultimul cuvânt îl avea – conform Constituției din 1938 – Regele. Carol al II-lea ar fi putut ordona mai mult decât mobilizarea: ar fi putut ordona rezistența armată. Ce s-ar fi întâmplat într-un astfel de scenariu? Probabil dezastrul total și dispariția României de pe hartă pentru următorii ani, precum Polonia. Dar atunci, tot ca Polonia, am fi dat dovadă de coloană vertebrală, de curaj, de principialitate. Iar mulți dintre cei care astăzi, pe drept cuvânt, ne reproșează că am cedat prea ușor și prea repede Basarabia, nu ar mai fi avut ce spune. Pe de altă parte, toți aceștia ar trebui să nu uite că România și-a recuperat Basarabia și nordul Bucovinei, prin luptă, exact un an mai târziu. În fine, istoria nu este contrafactuală – nu se face cu ”dacă” și cu ”parcă”. A fost ce a fost, fie bun, fie dureros. Ceea ce putem face noi, azi, este să învățăm din învățămintele sale, pentru a nu mai repeta niciodată greșelile trecutului. Și pentru a ne recăpăta demnitatea.

Figura Regelui Carol al II-lea rămâne una tragică, chiar dacă de un tragism diferit decât cel al fiului său, Regele Mihai. Au fost în timpul domniei sale și lumini, și umbre. A avut neșansa de a domni, pe final, în vremuri extrem de grele și de tulburi. Iar păcatele sale personale, indiscutabile, i-au fost extrapolate pe nedrept asupra multor decizii politice pe care le-a luat. Este, desigur, răspunzător în ultimă instanță pentru pierderea teritoriilor românești în vara lui 1940. Dar nu este nici pe departe singurul răspunzător. Și are mari circumstanțe atenuante. Se pare că vremea unei portretizări istorice oneste, sine ira et studio, încă nu i-a venit…

Sursa: Ziarul Național