Dar n-am cum, pentru că ceea ce am văzut la Bălți nu merită asemenea calificative nobile precum este cel de „lecție”. Totuși, răspunsul scurt ar fi „nimic”. N-am învățat nimic, pentru că în loc de lecții am primit niște confirmări, probabil, inutile. Este ca și cum ai sta pe trotuar în preajma unei bălți de pe asfalt, în așteptarea unei mașini care va trece și te va stropi, doar pentru ca tu să poți exclama triumfalist că ți-ai învățat lecția și că nu o vei face. Doar că noroiul din bălțile de pe asfalt se mai spală, în timp ce imaginile groaznice cu sânge și pietre zburătoare din orașul Bălți se vor așeza frumos în conștiința tuturor celor care vor mai avea chef să-și exprime opțiunea identitară ne-rusească.
Știam că la noi acasă nu prea respiră democrația, nici în mințile cetățenilor, nici în ale autorităților. Și totuși, cei mai mulți dintre participanți au mizat pe forța plămânilor acesteia, crezând că își pot exprima liber opinia fără a o lua la ceafă.
Știam că la noi acasă statul de drept e ceva asemănător cu statul în poziție de drept atunci când șeful îți ordonă să arunci cu ouă și pietre. Și totuși, cei mai mulți dintre participanți au avut încredere în instrumentele statului de drept, crezând că o hârtie de aprobare a manifestației publice îi va scuti de probleme.
Știam că la noi acasă poliția de pe teren este călcată în picioare de orice infractor. Și totuși, cei mai mulți dintre participanți au încercat să-și găsească scut și pază în persoanele polițiștilor, crezând că aceștia îi vor fugări pe agresori, nu pe cei cu hârtia de aprobare strânsă la sân.
Știam că nici la noi acasă, nici prin alte părți nu există vreo acțiune publică făcută în folosul tuturor participanților, ci doar în al unei mâini de șmecheri mai bine sau mai rău intenționați. Și totuși, cei mai mulți dintre participanți s-au dedat mai mult organizatorilor decât cauzei, crezând că o mișcare care trebuie să se dezvolte în mod firesc poate să fie forțată din spate de doi-trei indivizi fără scrupule.
Și totuși, de vreo două săptămâni, în presa națională și regională se vorbește despre o mișcare unionistă care a încercat să se manifeste organizat, fie și heirupist, dar totuși pașnic; dar și despre o minoritate rusofonă cantonată în orașul Bălți (de parcă numai în Bălți am întâlni asemenea manifestări, fie și mai puțin publice) și care pur și simplu sare la bătaie. De fapt, săritul la bătaie e o adevărată tradiție în rândurile unor anumite categorii sociale și nu numai din R. Moldova. Și e al naibii de molipsitoare, întrucât transcende toate vârstele și etniile. S-o fi trăgând de la educație, sau de la lipsa ei, dar nimeni nu știe sigur și nici nu va afla.
Mi s-a părut că am avea o șansă cu MAI-ul, cu Procuratura, cu niște politicieni de pe la putere, dar dacă până acum au fost deschise doar două dosare penale, în timp ce și un orb a văzut minimum șase instigatori în persoana unor fețe peste măsură de publice și nicidecum cu-minți, mă tem că nici nu vom afla ce a fost în mintea atacatorilor.
Apropo de minte și minți. Dacă ne-am pomeni la un moment dat cu toții, români moldoveni, ruși, indivizi moldoveniști, că începem să înțelegem ce se află în mintea celuilalt, am putea îndrăzni să spunem că am învățat ceva. Însă până atunci, ne facem că nu vedem, că n-auzim, că nu simțim; până la următoarea ambuscadă a infractorilor. Iar între timp, aceștia umblă slobozi printre noi. Poate că am stat la aceeași coadă să plătim facturile, sau am cumpărat unul după celălalt ultimele două pâini de pe raft, sau poate că ne-am așezat pe scaune alăturate în troleu. Ce bine că n-am gândit cu voce tare că-s român!…
