Intensa poveste de dragoste dintre Eminescu și „îngerul său blond”, Veronica Micle, este încă puțin cunoscută. Într-o manieră shakespeariană, iubirea celor doi se sfârșește tragic și poartă după ea moartea tinerilor îndrăgostiți.

Veronica Micle și Mihai Eminescu se întâlnesc pentru prima dată la Viena, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venită pentru un tratament medical. În pofida impedimentelor morale, între cei doi se înfiripă o simpatie trepidantă. Veronica, absolventă a unei școli de elită din Iași, a fost impusă de mama ei, la 14 ani, să se mărite cu Ștefan Micle, profesor universitar de fizică și chimie, viitorul rector al Universității din Iași. Diferența de vârstă între soții Micle era de 30 de ani. Ștefan Micle se ocupa de educația tinerei sale soții, aceasta luând lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. La 16 ani, Veronica naște prima lor fiică, Valeria, iar doi ani mai târziu, dă naștere celui de-al doilea copil, Virginia. Toate aceste circumstanțe nu o împiedică pe tânăra poetă să se îndrăgostească de Mihai Eminescu și să accepte o relație tumultuoasă, ce avea să dureze tocmai 17 ani.

„Eminul meu iubit…”

La doi ani după prima lor întâlnire, Eminescu devine directorul Bibliotecii Centrale și o prezență constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle. Dintr-o scrisoare a poetului din 1876, destinată Veronicăi, aflăm că în tot acest timp, el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic şi am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, nedemnă”. În lungile lor epistole, cei doi își spuneau: „draga mea Nică”, „îngerul meu blond”, „mititica mea Moţi” sau „Eminul meu iubit”. În această perioadă, Eminescu a scris numeroase poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său, precum „Iubind în taină”, „În liră-mi geme şi suspin-un cânt”, „Ce şopteşti atât de tainic”, „Zadarnic şterge vremea”, „Venin şi farmec” şi multe altele. Se spune că Ştefan Micle primea scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei, astfel povestea îndrăgostiților nu a fost lipsită de bârfe, neconfirmate însă oficial niciodată.

În 1879, toate acestea aveau să se termine, odată cu moartea lui Ştefan Micle. Deși această veste ar fi trebuit să ușureze viața celor doi, distanța și banii devin noile piedici în calea iubirii lor. Pasiunea lui Eminescu se mai potolește și poetul hotărăște să se mute la București, devenind redactorul ziarului „Timpul”. Legătura dintre cei doi este reluată printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Veronica îi explică motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor și anume evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei, aceasta fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată.

Flacăra dintre cei doi poeți renaște în toamna lui 1879, când Veronica și Eminescu petrec împreună aproape două luni în București. Eminescu își exprimă intenția să se căsătorească, iar acest timp petrecut împreună este cunoscut drept „luna de miere” a relației celor doi. Cu toate acestea, opoziția din cercurile literare și problemele financiare îi împiedică să-și ducă planul la bun sfârșit, iar relațiile lor se răcesc. Până în aprilie 1880, perechea va încerca să întemeieze un cămin, însă fără izbândă. În tot acest timp, Veronica îi reproșează lui Eminescu că îi scrie puțin: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii aşa de puţin încât abia o deschid şi o şi sfârşesc de citit” (12 decembrie 1879); „îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880). Poetul motivează că se simte obosit și bolnav. Separarea, totuși, nu durează prea mult. La sfârșitul anului 1881, Veronica pornește spre București pentru a redeștepta iubirea lui Eminescu. Îndrăgostiții locuiesc câteva luni în casa de pe strada Buzești nr. 5, din București. De această dată, Veronica încearcă să-l convingă pe Eminescu să se căsătorească, însă depresia ce a pus stăpânire pe poet împiedică uniunea celor doi.

Iubirea, otrăvită cu mercur

În 1883, Mihai Eminescu se îmbolnăvește definitiv. Vreme îndelungată poetul urmează tratamente în Viena, apoi în Italia. Iarna lui 1883-1884, relativa însănătoșire a lui Eminescu îi readuce pe cei doi iubiți în Copoul din Iași. Pe 28 iunie 1883 – la doar două luni după ce poezia „Luceafărul” fusese publicată pentru întâia oară – Mihai Eminescu avea să fie internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica”, poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă (opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu). Mulți consideră că sub un fals diagnostic, cel de sifilis, Eminescu a fost otrăvit cu mercur, dorindu-se înlăturarea sa din viaţa publică. Batjocorit și supus unui chin îndelungat, poetul fusese bătut în cap cu frânghia udă și i se făcuseră băi reci în plină iarnă. În această perioadă, Veronica se află la București, unde s-a mutat pentru ca fiica ei Valeria să-și poată face studiile de Conservator. În 1887, femeia publică primul său volum de poezii, iar cel dintâi exemplar i-l trimite lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”. Simțindu-se tot mai rău, pe 3 februarie 1889, poetul este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu împreună cu dr. Alexandru Șuțu îl examinează pe 20 martie 1889, concluzia raportului medical fiind următoarea: „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.

Veronica se hotărăște să moară

Pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce, la începutul anului, boala sa devenise tot mai violentă, Mihai Eminescu avea să se stingă din viață în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. În ziua morții poetului, Veronica se afla la București. Atunci semnează poezia „Raze de lună”, care apare în cotidianul „România” cinci zile mai târziu. Ulterior, iubita geniului se retrage la Mănăstirea Văratec. Pe 1 august, semnează versurile unui poem neterminat: „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” Pe 4 august 1889, la fix cincizeci de zile de la moartea poetului, Veronica își ia viața, bând conținutul unei sticluțe cu arsenic. O agonie de peste douăzeci de ore pune capăt unei vieți de 39 de ani, dar nu și a unei iubiri ce avea să-i inspire încă pe mulți alții.