Ciprian Demeter: 24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2023, arc peste timp pentru făurirea unei noi Românii Mari

24 ianuarie 1859 a fost ziua în care România modernă a prins viață sub conducerea unuia dintre cei mai mari patrioți ai României, Alexandru Ioan Cuza. Această mare realizare poate fi considerată ca fiind premergătoare transformării conștiinței de neam prin pregătirea războiului de Independență din 1877 și Marea Unire de la 1 decembrie 1918, însă tot la fel de bine putem spune că a fost unul dintre cele mai importante momente de coalizare a românilor.

Unirea înfăptuită la 24 ianuarie 1859 a avut la bază o apropriere culturală și economică a celor două țări, Moldova și Țara Românească, posibilitatea unirii fiind discutată încă de la finalul războiului Crimeei, ceea ce a făcut posibil ca pe 24 ianuarie 1859, colonelul Aleandru Ioan Cuza să fie ales și la București, după ce anterior, pe 5 ianuarie, fusese ales la Iași, Domn al Principatelor Unite. După alegerea sa, Alexandru Ioan Cuza, a făcut următorul jurământ, cu speranța că țara va progresa și că va fi mai puternică:

“Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor!”.

Însă Alexandru Ioan Cuza a fost trădat, căci așa cum spunea Liviu Rebreanu,” politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşeală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conţinut, care astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor”.

Odată cu trădararea lui Alexandru Ioan Cuza, a început perioada ruşinii și a amanetării viitorului României. Un secol și jumătate de interese străine au avut rolul de a ne transforma într-o piaţă de desfacere a produselor străine scumpe şi proaste şi pepinieră pentru muncitori fără drepturi și prost plătiți.

Mihai Eminescu, în anul 1866, a reușit să surprindă în mod magistral acele vremuri, în poezia Deşteaptă-te, Române!

Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii,

Nu plînge pe cenuşa geniilor străbuni,

E timp să’nalţi stindardul în numele Dreptăţii,

E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.

După 1989 am pornit la drum cu multe speranțe și visuri. Astăzi ne lipseşte doar entuziasmul de acum trei decenii, speranțele pentru unii dintre noi au mai rămas… Timpul a trecut şi încă mai aşteptăm schimbările acelea care ne-au făcut să ne bată inima puternic în piept gândindu-ne că, într-o zi, ne va fi bine şi toată strădania şi chinul nostru de la un anumit moment nu au fost în zadar. Iată-ne ajunşi în 2023, anul în care Lumea nu mai este aşa cum o cunoşteam, însă pentru noi, românii, această molimă nu este decât un necaz dintre miile care s-au abătut asupra noastră.

Deși populația României a fost decimată, în ultimii 33 de ani, mai abitir ca după război, nu a avut nimeni timp să le ţină socoteala celor care au plecat dintre noi, fie pentru totdeauna din cauza unor evenimente precum Revoluția din 1989, Mineriadele, Colectiv sau din cauza unui sistem de sănătate de Ev Mediu, fie pentru scurte perioade de timp în căutarea unui trai mai bun în Occidentul plin de oportunități.

De 33 de ani tocmai această speranţă bolnăvicioasă că mâine va fi mai bine, ne-a ţinut în viaţă, dar ne-a şi anesteziat gândul de răzvrătire împotriva unui sistem construit pe bazele unei perpetue josnicii a unei clase politice. Ce mai poate anima poporul român? De unde ar putea să-şi mai găsească vreodată resursele pentru a rescrie un moment asemănător celui petrecut la 24 Ianuarie 1859?

”Şi cei slabi, dacă sunt uniţi, devin puternici” spunea Friedrich von Schiller, numai că unitatea noastră a devenit o utopie şi un subiect de bancuri pentru generaţiile mai tinere. Pandemia ar fi fost un bun prilej pentru a fi mai uniţi şi mai solidari, doar că isteria creată, lipsa de informare şi, de cele mai multe ori, dorinţa de a profita a unora, au adâncit o prăpastie între oameni. Nu ştiu cât timp ne va lua să facem să dispară acestă prăpastie sau dacă va mai dispărea vreodată, însă tragediile oamenilor care au fost lăsaţi la voia întâmplării şi care au fost sacrificaţi doar pentru interesele politice nu cred că vor dispărea prea curând din memoria colectivă. Acestea sunt consecinţele unei democraţii pe care Iliescu o numea cu mult aplomb democraţie tânără, doar că am ajuns în momentul în care, aşa cum spunea Henri Frederic Amiel “Democraţia îngăduie celor incapabili să ia deciziile cele mai importante. Conceptul de egalitate le va permite inculţilor să rămână inculţi, proştilor să rămână proşti, delicvenţilor să rămână delicvenţi. Conceptul de egalitate se va dilua în propriile-i consecinţe pentru că nu va fi recunoscută poziţia oamenilor de valoare, a celor cu experienţă, a celor serioşi. Valorile vor fi dizolvate de mediocrităţi.”

Iar ca și cum nu era suficient, după pandemie a venit și războiul din Ucraina, un război care ne-a adâncit și mai mult temerile că vom pierde și Republica Moldova sau trebuie să ne trezim și să înfăptuim idealul înaintașilor noștri, România Mare.

Trebuie menționat că timp de 32 de ani, moldovenii de dincolo de Prut nu și-au găsit identitatea națională, ei o tot caută exact ca un popor rătăcind prin pribegie. Dar numai Unirea cu țara mamă, România, le poate curma această pribegie.

Aşa ne-a găsit 24 Ianuarie 2023 şi pot spune că nu mă mai încearcă niciun sentiment de bucurie şi nici inima nu-mi mai tresare pătrunsă de vreo speranţă, căci România a fost iredemediabil amanetată unor interese care ne-au făcut să căutăm doar supraviețuirea, însă efortul pentru a ne face supraviețuirea mai ușoară a devenit o rațiune de a trăi în sine și pentru sine și am uitat, puțin câte puțin, întrebarea primordială: Pentru ce existăm?