Comunism și fascism, experimentele totalitare ale secolului XX

 Se poate constata cu uşurinţă faptul că nu există un consens nici măcar relativ cu privire la teme precum:relaţia dintre marxism şi leninism, relaţia dintre leninism şi stalinism, relaţia dintre leninism şi fascism, relaţia dintre stalinism şi nazism etc. Obiectivele prezentei lucrări sunt să prezinte principalele caracteristici ale celor două ideologii totalitare care au marcat secolul trecut, cu specificitatea evoluţiei fiecăreia, să dezvolte principalele contribuţii cu privire la dezbaterea academică subsumată acestor teme, să ofere o analiză comparativă succintă a celor două doctrine politice totalitare şi să arate cum cele două ideologii s-au explicat una pe cealalata, cu accent mai mult asupra interpretării fascismului din interiorul taberei marxiste, având în vedere faptul că regimurile socialiste au rezistat pe scena istoriei semnificativ mai mult decât cele fasciste.

Alain Besançon observa că atât comunismul, cât şi nazismul sunt două specii ale aceluiaşi gen, genul ideologic. Forma lor de seducţie politică, natura şi maniera puterii lor, tipul de crimă, toate depind de nautra lor ideologică în întregime. Prin ideologie, se are în vedere un timp de doctrină care promite, prin intermediul convertirii, o mântuire temporală, care se consideră conformă cu o ordine ştiinţific determinată, care impune o practică politică vizând transformarea radicală a societăţii[1]. Besançon arată gradul semnificativ de conaturalitate între comunismul de tip bolşevic şi naţional-socialism. El consideră oportun conceptul lui Pierre Chanu:gemeni heterozigoţi. Aceste două ideologii îşi propun să construiască o societate perfectă, smulgând din rădăcini principiul rău care i se opune[2].

Raymond Aron spunea că există o diferenţă fundamentală între cele două sisteme. Diferenţa aceasta este dată de ideea care animă acţiunea politică. Într-un caz, totul se sfârşeşte în lagărul de muncă. În celălalt caz, în camera de gazare. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un nou regim şi poate un alt om, indiferent prin ce mijloace. În celălalt caz, o acţiune de-a dreptul demonică de a distruge o pseudorasă[3].

Utilizând cuvintele lui Leszek Kołakowski, marxismul a fost cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne. A fost un gigantic mit politic maniheist, un scenariu major al modernităţii politice care a pus forţele reacţiunii, barbariei şi decăderii în opoziţie cu progresul istoric, raţiunea şi eliberarea umană. A făgăduit mântuirea prin intermediul distrugerii unui sistem bazat pe dominaţie, exploatare şi alientare. Proletariatul, în această viziune soteriologică, a fost mântuitorul universal, sau cum spunea Marx, a fost clasa mesianică a istoriei[4].

La o primă lectură, materialismul istoric reprezintă aplicaţia tehnică a unei filosofii a istoriei presupusa de aceeaşi natură ca cea dezvoltată de Bossuet în Discurs asupra istoriei universale, dar şi de Hegel. Modul de exprimare este diferit, dar concepţia de ansamblu este aceeaşi:există o devenire a unei umanităţi ce trece prin etape succesive, devenirea are un sens şi fiecare etapă este un moment de progres ce trebuie să conducă spre un ţel al istoriei, fiecare dintre aceste momente este marcat de acţiunea unei clase progresiste sau revoluţionare, care constitue pentru un anumit timp subiectul istoriei. Expuse în Introducere la Contribuţii la critica economiei politice, aceste idei au fost transformate în doctrina sub numele de marxism. Aceasta consideră că fiecare societate este formată pe bază economică, al cărui element motor este reprezentat de dinamica dintre forţele productive ce determină raporturile sociale, acest ansamblu fiind definit ca modul de producţie. Fiecărei epoci îi corespunde un anumit mod de producţie dominant. Pe această bază se înalţa un edificiu juridic şi politic. Criza ce anunţă revoluţia apare atunci când raporturile sociale devin o piedică în calea dezvoltării forţelor productive[5]. Critica marxistă la adresa statului capitalist îşi are originalitatea în faptul că denunţă puterea statală ca instrument de exploatare economică. Este adevărat că această putere pregăteşte dominaţia politică a unei clase asupra altor clase. Insistând prea multă însă asupra caracterului original al materialismului istoric, adepţii săi riscă să se mulţumească cu o analiză simplistă a politicului. Teama de a nu face concesii ideologiei burgheze i-a determinat pe marxişti să nu accepte nuanţări[6].

Marxismul rămâne reperul teoretic universal al social-democraţiei europene, inclusiv al celei româneşti, dar spre sfârşitul secolulul al XIX-lea devine din ce în ce mai consistent curentul revizionist al lui Bernstein, dar şi impunerea leninismului ca referințiar în socialism şi comunism. În afara acestor mutaţii în plan european, în condiţiile în care legalismul social-democraţiei austriece şi germane se impune în centrul Europei, intelighenţia românească s-a articulat raportându-se la contextul social şi economic intern, specific tuturor ţărilor slab industrializate. Marxismul a devenit în aceste spaţii instrumentul teoretic al unor categorii legate atât de publicaţii obscure, cât şi unele relevante din punct de vedere intelectual[7].

În cadrul curentelor marxiste, noţiunea de revizionist are un sens relativ restrâns. În cadrul dezbaterii reformă sau revoluţie, revizioniştii sunt cei care se situează pe poziţia reformei, cei care optează pentru repectarea votului şi a parlamentarismului. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, o dată cu Bernstein, revizionismul înseamnă revizuirea marxismului de către susţinătorii unei soluţii reformiste care permite trecerea de la capitalism la socialism în mod progresiv, gradat, fără violenţă revoluţionară[8].

De la Marx la Lenin, exegeţii comunişti nu au vrut să vadă decât o evoluţie logică şi armonioasă care nu ar fi trădat cu nimic opera fondatorului. Interpretarea aceasta este total discreditată astăzi. S-a încercat însă şi inversul, anume argumentarea că de la un părinte fondator la altul există mai degrabă rupturi decât continuităţi. Potrivit lui Normal Levine determinismul economic şi dezvoltarea lineară a omenirii sunt idei ce aparţin exclusiv lui Engels. El propune chiar rebotezarea ideologiei în engelsism[9].

Teoria partidului, sau a organizaţiei revoluţionare, constitue punctul central al leninismului. Aceasta constitue principalul adaos făcut de Lenin operei lui Marx şi oferă soluţia politică pentru depăşirea economicului, permiţând astfel ca revoluţia să aibă loc în Rusia. Pornind de la o anumită concepţie asupra conştiinţei de clasă, ea conduce la un anumit tip de organizare a proletariatului[10]. În 1902, prin Ce-i de facut, Lenin depăşeşte o etapă, ce se va dovedi fundamentală în naşterea fenomenului totalitar. El dezvoltă un discurs bazat pe trei puncte principale. În primul rând, o concepţie ideologică a politicii. În momentul în care socialismul european se desprindea de ideologie şi se îndrepta spre integrarea în sistemul democratic, Lenin afirma că politica trebuie să fie înainte de toate subordonată ideologiei. Această ideologizare a politicii este însoţită de o militarizare a gândirii politice. Începând cu 1902, sunt utilizate nenumărate expresii de tip militar de care Lenin se foloseşte pentru a vorbi despre lupta politică. Una din trăsăturile de originalitate a cărţii lui Lenin se referă la tipul de organizaţie politică pe care acesta îl propune. Organizaţia revoluţionară de tip nou se opune oricărei structuri largi şi democratice, având ca model organizaţia Pământ şi Libertate, primul grup terorist rus din anii 1870 şi succesor al lui Neceaev. Acest tip de organizaţie este caracterizat de:caracterul secret, clandestin, puţin numeros, foarte centralizat, format din oameni riguros aleşi, profesionişti şi subversiunii şi ai luptei împotriva poliţiei politice[11].

Lenin propune astfel o nouă concepţie despre partid, care se desprinde în aceste trei puncte de modelul social-democrat. Mai întâi la nivelul proiectului, partidul leninist se vrea detașamentul de avangarda al clasei muncitoare, nu în virtutea calităţii muncitoreşti a membrilor săi, ci a ideologiei care îi animă. În al doilea rând, acest partid de tip nou se bazează pe o organizaţie puternic centralizată şi disciplinată, supusă unei conduceri clandestine dominată de un lider carismatic. În al treilea rând, în vreme ce social-democraţia are un caracter de clasă foarte bine marcat, partidul leninist este alcătuit din revoluţionari profesionişti foarte bine aleşi şi interesaţi numai de subminarea puterii în exerciţiu[12]. Partidul ca întrupare a raţionalităţii istorice, cu avangardă revoluţionară aleasă să conducă mase altfel letargice către partidul comunist a reprezentat intervenţia leninistă fundamentală în practica politică a secolului XX. Mitul partidului, mai mult decât mitul liderului, explică longevitatea şi rezistenţa proiectului leninist[13].

Marxismul ar fi rămas un simplu capitol în istoria ideilor revoluţionare dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai puternică armă ideologică de schimbare a lumii. Secolul XX a fost secolul lui Lenin. Leninismul a fost o sinteză între doctrina revoluţionară marxistă şi tradiţia rusă a respingerii nihiliste a status quo-ului. Lenin a transformat marxismul într-un praxis politic global. Revoluţiei bolşevice i-a fost aplicată o dialectică escatologică, iar Internaţională a III-a a simbolizat universalizarea noii matrice revoluţionare. Invenţia instituţională decisivă a lui Lenin şi intervenţia să provocatoare în practică mişcării socialiste l-au entuziasmat până şi pe György Lukács. Trebuie însă subliniat faptul că leninismul, înţeles că proiect ideologic pretins coerent, monolitic, autosuficient, a fost o creaţie de după 1924, prin care Zinoviev şi Stalin au încercat să-l delegitimeze pe Troţki. Cu toate acestea, Lenin a adus în secolul XX o nouă formă de politică, bazată pe elitism, fanatism, devotament ferm faţă de cauza sfânta şi substituirea raţiunii critice cu avangarda fanaticilor iluminaţi[14].

Cuvântul fascism a desemnat în principal doar fascismul italiat, cel al lui Mussolini, fiind apoi denominatorul comun pentru o întreagă serie de regimuri şi mişcări politice. Acest lucru îngreunează crearea unei tipologii serioase. Din punct de vedere ideologic, fascismul italian este o reacţie şi o revoluţie:este o reacţie naţionalistă şi autoritară împotriva slăbirii statului sub influenţa unor erori individuale, liberale şi democratice;o revoluţie din punct de vedere al promovării, în acţiune, a unui stat de tip nou. Fascia reprezintă simbolul şi principiul unificator al poporului în jurul statului:un mic grup de oameni grupaţi în jurul Ducelui trebuie să ia puterea, să restabilească ordinea şi să elimine diviziunea şi conflictele din stat. Fascismul înseamnă, în primul rând, etatism. Separarea puterilor şi federalismul sunt excluse:doar corporatismul are dreptul la existenţa, dar cu condiţia să respecte regula celei mai stricte concentrări. Puterea aparţine unui conducător carismatic, care îi conferă personalitate. Este un stat care se sprijină pe naţiune, în sensul unei unităţi mistice şi organice. Acest mod de a înţelege naţiunea are pretenţia că se delimitează de doctrinele individualiste incapabile să promoveze şi să prezerve unitatea[15].

Fascismul este o reacţie a particularului împotriva universalului, a poporului împotriva clasei, a naţionalului împotriva internaţionalului. La originile sale, este inseparabil de comunism, căruia îi combate obiectivele, dar îi împrumuta metodele. Asocierea dintre naţionalism şi anticapitalism, specifică fascismelor, are drept funcţie să pună în valoare comunitatea poporului, în mod special în cazul german, ce trebuie apărat contra intereselor particulare ale capitaliştilor şi contra nihiliştilor bolşevici. Bolşevismul şi fascismul intră, aşadar, aproape împreună pe scena istoriei. Comparaţia între ele este obligatorie având în vedere dependența dintre cele două ideologii. Fascismul s-a născut ca o reacţie anticomunistă. Bolşevismul şi-a amânat scandența graţie antifascismului. Complicitatea intre fascism şi comunism se explică prin existenţa unui duşman comun pe care ambele doctrine îl minimalizează, accentuând faptul că acest s-ar afla pe moarte:democraţia[16].

Nazismul nu este un fascism obişnuit şi nici măcar o formă extremă de fascism. Chiar dacă îşi are originile în tradiţia contrarevoluţionară sau în modelul fascist, el exprimă o viziunea asupra lumi cu totul nouă, expusă în întregime în Mein Kampf. Nazismul îşi are specificitatea în rasism[17]. Mai multe denumiri pot fi utilizate pentru statul naizist. Stat total, dar expresia lui Mussolini nu ar provoca o confuzie între fascism şi socialism. Stat rasist, dar această denumire ar induce o asimilare teoretică între Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler. Stat-popor, dar această traducere din germana, völkisch, ar avantaja un termen (popor) în defavoarea altuia (rasă), când originalul înseamnă fuziunea dintre cei doi. Stat-forță este termenul cel mai aproape de adevăr deoarece fascismul, nazismul şi doctrinele contrarevoluţionare care le preced au în comun lupta pentru un stat puternic, fără limitele impuse de justiţie.[18] Ferran Gallego observa că s-a urmărit explicarea nazismului din perspectiva pluralităţii sale, conturându-i caracterul eterogen care se accentuează pe măsură ce studiul se adânceşte şi care contrastează cu aparența sa de mişcare şi regim monolitice. Cu toate aceastea, pluralitatea nazismului a avut la bază un factor deosebit de important:recunoaşterea unui proiect comun, a unei utopii colective, a unei ideologii care era considerată a tuturor[19].

Cele două regimuri se raportează la un trecut mitic după care este modelat un viitor imaginar. A exista o vreme a arienilor în trecut. În viitor, germanii vor fi cei care vor domni din nou. Comunismul insistă mai puţin asupra restaurării trecutului, ci mai mult asupra reproducerii acestuia la un nivel superior. De aceea acorda mai multă atenţie ideii de progres, moştenită din Iluminism. Hitlerismul este voluntarist:este o operă demiurgică a voinţei, singura care poate restabili echilibrul biologic. Leninismul mizează pe mişcarea autonomă a istoriei care duce la naşterea Arcadiei moderne, mişcare autonomă care produce Partidul ca instrument al acestei naşteri. Voluntarismul este şi el necesar, exaltat desigur, dar şi negat în acelaşi timp[20].

Potrivit nazismului, binele constă în restaurarea unei ordini naturale corupte de istorie. Corecta ierarhizare a raselor a fost bulversata de evenimente precum creştinismul, democraţia, domnia banilor, bolşevismul, evreii. Ordinea naturală este încununată de Reichul german, dar face loc şi celorlalte popoare germanice (scandinavii, olandezii, flamanzii etc.). Imperiul Britanic poate fi lăsat intact. Pe treapta imediat inferioară se află francezii şi italienii, apoi slavii[21]. Morala nazistă cere să fie urmată ordinea pe care o indică natura. Dar ordinea naturală nu este contemplată, este dedusă din cunoaşterea ideologică. Polul binelui este reprezentat de rasa ariană, iar polul răului de rasa evreiască. Lupa cosmică dintre acestea două va lua sfârşit prin victoria primei[22].

Comunismul este moral. Imperativul moral susţine întreaga preistorie a bolşevismului şi victoria sa este celebrată ca o victorie a binelui. Fundamentul acestei morale se află în sistemul interpretativ, poate fi dedus prin cunoaştere. Progresul natural este un progres istoric, fiindcă materialismul dialectic şi istoric asigura unitatea naturii şi a istoriei. Leninismul se impune, mai mult chiar decât nazismul, ca o schemă gnostică a celor două principii antagonice şi a celor trei timpi. La început era comună primitivă, în viitor va fi comunismul, iar astăzi este lupta dintre cele două principii. Ideologia, garantată în mod ştiinţific, desemnează care sunt acestea două din urmă[23]. Proiectul comunist este de la început total. El vizează în extinderea revoluţiei bolşevice la scara planetară şi cuprinde o mutaţie totală a societăţii, a culturii, chiar a fiinţei umane[24].

Führerprinzip este o piesă esenţială a întoarcerii la natura aşa cum o concepea nazismul. Rețeau socială trebua să se organizeze în jurul unei ierarhii de şefi loiali, devotaţi Reichului, legaţi printr-un jurământ, şi asta de pornind de la eşalonul inferior la şeful suprem, a cărui exaltare era coerentă cu spiritul sistemului. Partidul comunist era şi el ierarhizat, dar în principiu pe o bază democratică şi electorală. De fapt, originalitatea partidului creat de Lenin a fost încă de la fondare sa faptul că centrul desemna bazei pe cine să aleagă, astfel încât alegerea democratică devenea pur şi simplu ocazia unui test al atotputerniciei centrului[25].

Se poate alcătui genealogia intelectuală a leninismului şi a nazismului. Pericolul este să se creadă că aceste idei vaste şi generoase subzistă într-o anumită măsură în cele două ideologii totalitare. Marxism-leninismul se consideră moştenitorul unei tradiţii care pornea de la Heraclit şi Democrit, care trecea prin Iluminism, Hegel şi mişcarea ştiinţifică din secolul XIX. Nazismul îşi cauta referinţele în tragedia greacă, Herder, Hegel, Nietzsche şi Darwin. Este o iluzie însă acest bagaj intelectual major al celor două ideologii. Această iluzie se risipeşte dacă se analizează funcţionarea intelectuală reală a conducătorilor nazişti şi comunişti, ce este dominată de un sistem de interpretare a lumii foarte sărac. Între clase sau rase se desfăşoară o luptă dualistă. Definiţia acestor clase său rase are sens numai în şi prin sistem. Aceste două noţiune transformate în justificări ideologice explică lupta. Starea psihică a militantului se distinge prin investirea fanatică în sistem. Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei. Heidegger, Carl Schmitt au fost seduşi de nazism numai pentru că proiectau asupra acestuia proprii lui gânduri, pornind de la un antidemocratism profund, un naţionalism transformat în metafizică, lucruri care păreau asumate de nazism. Marxism-leninismul nu a recrutat niciodată mari intelecuali. Chiar şi Lukacs şi-a irosit talentul. Partidele comuniste care se puteau lăuda cu adepţi intelectuali importanţi, precum Aragon, Brecht, Picasso, Langevin, Neruda, aveau grijă să-i izoleze. În cazul comunismului, conducătorii au ţinut uneori să rezume sub propria semnătura întreagă doctrină fundamentală. Aceasta constă în câteva zeci de păgâni şi conţine totalitatea doctrinei[26].

Ambele mişcări politice revoluţionare au detestat şi denunţat liberalismul, democraţia şi parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, cea care transcende toate clivajele prin consacrarea unei comunităţi perfecte. Fundamental ateiste, atât comunismul, cât şi fascismul, şi-a amenajat obiectivele politice prin intermediul discursurilor străbătute de o pretinsă emancipare, acţionând ca religii politice menite să elibereze individul de obligaţiile morale şi legalitatea tradiţională. Utilizând conceptul lui Emilio Gentile, ambele ideologii au fost forme de sacralizare a politicului, respingând coexistenţa cu alte ideologii, negând autonomia individului în raport cu grupul, conființind violența ca instrument politic.[27]

Crezul oficial comunist era raţionalist şi aborda moştenirile Iluminismului, în timp ce ideologii nazişti (Alfred Rosemberg, Joseph Goebbels, Alfred Bäumler, Otto Strasser) insistau obsesiv pe forţa iraţionalului. Realitatea este că, indiferent de imcompatibilitatile filosofice dintre cele două ideologii, nazismul şi comunismul conţineau un număr de tactici politice foarte asemănătoare. Unii specialişti se împotrivesc oricărei comparaţii între comunism şi fascism. Comparaţia ar reduce din unicitatea ororii absolute a Holocaustului şi poate omite faptul că intenţiile ideologice ale nazismului şi comunismului au fost fundamental diferite. Cu toate acestea, ambele au fost ideologii revoluţionare care vizau distrugerea status quo-ului, ambele au decretat rolul conducător al unei elite grupate într-un partid unic, ambele detestau valorile lumii burgheze şi liberale, chiar dacă una a dus la extrem un universalism iluminist, iar cealaltă a dus la extrem un particularism rasial[28].

Reiese că cele două ideologii nu pot fi studiate separat:ele dezvolta împreună, într-o manieră radicală, contradicţiile liberalismului, iar complementaritatea/rivalitatea dintre ele a dominat întregul secol trecut. Ele se înscriu şi într-o ordine cronologică:victoria lui Lenin a precedat-o pe cea a lui Hitler. Prima o condiţionează pe a doua, după viziunea lui Nolte. În plan ideologic, extremismul universalist al bolşevismului provoacă extremismul particularist al nazismului. În plan practic, exterminarea burgheziei, înfăptuita de Lenin în numele unei abstracţiuni a societăţii fără clase, duce la panica în Europa şi la triumful lui Hitler. Totuşi, Hitler foloseşte aceleaşi mijloace ca şi adversarul. Exact ca şi Stalin, el accelerează industrializarea. Are pretenţia de a învinge iudeo-bolșevismul, dar vrea să unifice rasa umană sub conducerea germanilor. Astfel, prin evoluţia sa, nazismul îşi trădează logica originală[29]. Fascismul mussolinian poate fi conceput ca o reacţie la ameninţarea unui bolşevism în stil italian, născut la rândul lui din război şi format, în linii mari, după exemplul rus. Reacţie în sensul cât mai general al termenului, de vreme ce Mussolini împrumută de la Lenin şi al său socialism ultra-revoluționar pentru a-l combate prin imitație. Victoria bolşevismului rus în 1917 este astfel punctul de plecare al unui întreg lanţ de evenimente istorice, prin care fascismul italian, apoi nazismul, apar ca reacţii şi răspunsuri la ameninţarea comunistă, în stilul revoluţionar şi dictatorial al acestuia din urmă[30].

Dacă fascismul este un antimarxism care urmăreşte nimicirea radicală a adversarului, el nu se poate rezuma doar la învingerea pe plan politic, ci este forţat să-i distrugă acestuia şi tradiţia intelectuală și ideologică. Un aspect ciudat este faptul că fascismul nu a reuşit să ducă la îndeplinire această sarcină decât parţial. Conșientizându-şi menirea în primul rând în plan practic, fascismul a renunţat să elaboreze o doctrină consecventă. Încercarea lui Alfred Rosemberg, Mitul secolului XX, poartă amprenta originii protestant-liberale a autorului, astfel încât este un eşec în încercarea de a porni o dispută cu principalele realităţi sociale şi politice ale diverselor epoci istorice[31].

A existat o diferenţă semnificativă între leninism şi nazism în privinţa carismei. Leniniştii venerau partidul (şi pe lider drept garant al liniei corecte a partidului), în timp ce fasciştii preamăreau personalitatea magnetică a unui conducător presupus infailibil. Acest fapt explica fascinaţia perpetuă a unor indivizi pentru comunism chiar şi după ce Hruşciov a devoalat crimele stalinismului[32].

Mitologia comunistă este foarte solid strucutrată, este un bloc. Dimpotrivă, specificul ideologiilor fasciste este mişcarea, fluiditatea, ceea ce determină pe unii autori să le considere non-ideologii, amestec de reprezentări compozite şi de pulsaţii iraţionale. Soluţii diferite, atât comunismul, cât şi fascismul se aseamănă tocmai prin refuzul normalităţii şi prin trăsături înrudite. Comunismul şi fascismele au fost animate de un voluntarism similar, de voinţa recreării societăţii într-o variantă perfectă şi definitivă şi de proiectul făuririi unui om nou. Mentalitatea milenaristă este uşor detectabilă în amble cazuri. Sunt în egală măsură, deşi diferit structurate, milenarisme secularizate, situate la sfârşitul istoriei. Diferenţele sunt totuşi marcante. În inima mitologiei comuniste se află individul şi un întreg program politic dedicat împlinirii personalităţii umane, în timp ce în doctrinele fasciste individul se şterge în fața comunităţii:naţiune şi stat. Înseamnă că fascismele sunt totalitare, în timp ce mitologia comunistă originală este libertară. Caracterul global al transformării lumii singularizează de asemenea proiectul comunist. Fascismele nu au mers chiar atât de departe. Din punct de vedere al mitologiei ştiinţifice, doctrina comunistă prezintă o sensibilitate care o diferenţiază net de motivaţiile invocate de concurentele sale. Ea se caracterizează prin raţionalism, în timp ce fascismele se fundamentează pe iraţionalism. Ceea ce deosebește comunismul de alte experimente totalitare este cu siguranţă punctul său de sprijin ştiinţific, obsesiile sale livreşti. Toţi şefii comunişti au scris enorm, toţi au fost preocupaţi de problemele teoretice. A fost o civilizaţie a scrisului[33].

Legătura dintre marxism-leninism şi fascism poate fi foarte uşor observată analizând viaţa lui Mussolini, fondatorul fascismului italian, care în tinereţe a fost marxist. Destinul lui Mussolini a fost influenţat de temperamentul său precoce de condottiere fără a avea însă şi semnificaţia unei decizii în privinţa direcţiei de evoluţie. Un alt factor esenţial a fost constituit de îndoctrinarea timpurie, prin persoana tatălui său, cu ideile socialiste şi familiarizarea cu literatura politică de acest gen. Atmosferă spirituală a tinereţii sale nu a fost reflectată fidel de biografiile de orientare fascistă, care au relatat tot felul de poveşti inventate privind acte eroice şi visuri imperiale. Mussolini a trăit încă din perioada emigrării sale în Elveţia ca propagandist şi colaborator al diverselor ziare socialiste. A doua perioadă trăită în străinătate, la Trentino, pe atunci în Austro-Ungaria, o petrece ca secretar al Camera del Lavoro şi redactor al unui săptămânal. O dată cu Congresul de la Reggio devine o figură la scară naţională. Director al ziarului Avanti!, încă nu este întruchiparea ducelui, dar este cea mai cunoscută personalitate a mişcării. Ruptura sa de socialism are legătură directă cu Primul Război Mondial. Este deasupra oricărui dubiu că Mussolini însuşi se dorea înţeles şi perceput ca un marxist. Fireşte, marxismul său nu este nici de natura teoretică, nici filosofică. Spre deosebire de Lenin, nu a întreprins niciodată cercetări economice de amploare şi nu l-a interesat diferenţa dintre dialectica hegeliană şi dialectica marxistă. În schimb, trăsăturile esenţiale ale doctrinei ies cu uşurinţă la iveală, anume luptă de clasă, ţelul final şi internaţionalismul. Lupta de clasa dintre burghezie şi proletariat constitue pentru Mussolini realitatea fundamentală a epocii. Ţelul luptei de clasă este expropierea burgheziei şi colectivizarea mijloacelor de producţie. Revoluţia socialistă constitue verdictul în lupta de clasă, desfiinţând-o. Tocmai din acest motiv ea nu poate fi o tranziţie paşnică. Acutizarea la paroxism a luptei de clasa reprezintă aşadar precondiţia desfiinţării ei. Prin aceasta, marxismul şi conştientă catastrofei sunt identice la Mussolini. Mussolini se deosebeşte de Lenin în cel puţin două puncte foarte importante. În primul rând, Mussolini s-a opus unei absolutizări a lui Marx. În al doilea rând, el defineşte luptă de clasa din Italia ca o prelupta de clasă[34].

Din perspectiva marxismului există totuşi formulări teoretice privind natura fascismului. James Gregor propune împărţirea în zece etape a teoretizării de pe poziţii marxiste a fascismului. Astfel, încă din prima etapă (1919-1924) autori marxişti precum Julius Braunthal sau Julius Deutch au identificat fascismul ca o mişcare reacţionară a burgheziei, ce se opunea socialismului. În etapa a doua (1924-1926) s-a căutat construirea unor intrepretari teoretice ale fascismului mult mai complexe, Gyula Sas şi Clara Zetkin identificând marii industriaşi din Italia ca sponsori ai fascismului, teza ce va fi extinsă de Palmiro Togliati în a treia etapă (1927-1930) identificată de James Gregor pentru a include toate părţile componente ale burgheziei. A patra etapă (1931-1935) este legată de accederea la putere a nazismului în Germania. Rajani Palme Dutt a argumentat că fascismul este reacţia specifică a claselor posedante în fata crizei inevitabile a societăţii capitaliste. Această argumentaţie va fi preluată de Gheorghi Dimitrov în 1935, devenind formula clasică de teoretizare de pe poziţii marxiste a fascismului. În al cincea etapă (1936-1940) a devenit evident, pentru unii marxişti, că teza lui Dimitrov nu este de ajuns pentru descrierea fenomenului fascist. Trotsky, de exemplu, accepta că există similitudini între stalinism şi fascism. Începând cu a şasea perioadă (1941-1949) se identifica o dogmatizare a problemei fascismului, teza lui Dimitrov fiind repetată. În aceasti ani se structurează trăsăturile generale ale fenomenului fascist. A şaptea etapă (1950-1962) este cea în care se are în vedere faptul că fascismul este un fenomen interclasist, nu doar un fenomen specific burgheziei. În a opta etapă (1963-1969) Alexander Galkin argumentează că fascismul nu este un răspuns specific al burgheziei la criza finală a capitalismului, ci un fenomen specific necesar în noua etapă de dezvoltare istorică a capitalismului. Fascismul funcţionează în intereseul burgheziei, dar nu este un fenomen creat de aceasta. Gregor îl integrează pe Mihali Vadja tot în această etapă a opta. Etapa a nouă (1970-1980) este cea în care termenul de fascist este folosit ca instrument propagandistic în cadrul conflictului sino-sovietic, ambele tabere folosindu-l pentru a acuza cealalata tabără de părăsirea principiului luptei de clasă. Ultima etapă, a zecea, (1981-1995) este cea în care politicieni sovietici, precum Lev Gumilev, propun un program politic bazat pe naţionalism şi rasism. James Gregor observa că marxism-leninismul, în logica să dialectică, s-a transformat într-o formă de fascism paradigmatic[35].

În cazul istoriografiei marxiste cu privire la fascism, trimiterea se făcea în general la definiţia dată de Gheorghi Dimitrov în 1935. Cu toate acestea, se poate afirma despre producţia istoriografică cu privire la fascism că, din perspectiva cantitativă, depăşeşte orice aşteptări şi, din perspectiva calitativă, nu există un monolitism. Se poate afirma existenţa unui curent dominant şi hegemonic, dar nu unic. Sărăcia conceptuală a marxiştilor în privinţa fascismului s-a datorat faptului că aceştia au urmat o singură perspectivă, corespunzătoare unui cadru teoretic prestabilit. Cum marxismul îşi stabilise înainte de apariţia fascismului duşmanul ireductibil, istoricii marxiştii nu au făcut altceva decât să integreze fascismul în schema marxistă a istoriei. Cu toate acestea, teoreticienii marxişti au reuşit să contureze cea mai veche, mai standardizată şi mai cunoscută interpretare a fascismului. Chiar dacă au existat numeroase revizuiri în interiorul stângii, niciun autor nu a putut depăşi limitele teoretice iniţiale. Aceasta identifica fascismul cu un produs al crizei profunde a capitalismului;un fenomen contra-revoluționar;o formă de regim reacţionar şi mai puţin o mişcare cu o dinamică revoluţionară;un instrument al intereselor capitalismului represiv, lipsit de o ideologie demnă de o analiză profundă;iar nazismul ca formă radicală extremă a fascismului[36].

În perioada interbelică nu se poate discuta despre o unitate a punctelor de vedere cu privire la fascism în interiorul taberei marxiste. Există cel puţin trei curente, dintre care primele două foarte influenţe. Primul curent este reprezentat de leninism, care identifică fascismul cu momentul atingerii de către capitalism a celui mai înalt stadiu al evoluţiei sale, imperialismul monopolist, semn al inevitabilului colaps. Sub Stalin, această teorie va fi îmbunătăţită, sugerând că burghezia, pentru a-şi prelungi existenţa, a apelat nu numai la fascism, ci şi la aristocraţia proletariatului. A doua mare tendinţa a fost reprezentată de socialiştii europeni, care au oferit model interpretativ cunoscut ca Bonapartism, care a văzut fascismul ca pe o contrarevoluție capitalistă ce a atras elitele marginale pentru a guverna în numele clasei capitaliste, ameninţată de revoluţia proletară. La acest curent vor adera Kautsky, Trotky şi Thalheimer. Al treilea curent a fost iniţiat de Antonio Gramsci, care atrage prin dinamica şi bogăţia interpretărilor. Prin Cesarism, Gramsci se arăta interesat de retorică fascistă care trimite la tineret, la şarlatanismul lor politic, la ideea de schimbare şi de conflict generațional[37].

O primă interpretare marxistă oficială a fascismului este dată în 1924 de către Gyula Sas. Pentru acesta, fascismul nu reprezenta decât o unealtă a burgheziei industriale italiane, patronii mişcării lui Mussolini fiind doar liderii mării industrii. Teza va fi preluat de Clara Zetkin şi va juca pentru apoape un deceniu rolul de teorie a Cominternului cu privire la fascism. Lucrurile iau o cu totul altă turnură după venirea la putere a lui Hitler în Germania. Nouă stare de lucruri făcea imposibilă explicarea fascismului prin referirea la condiţiile istorice specifice cazului italian sau la temperamentul latin. Astfel, în 1933 Cominternul dă o definiţie a fascismului, ce va fi urmată în 1934 de teoria lui Radjani Palme Dutt, care descrie fascismul că răspunsul specific al capitalismului în criză pe care o traversa. Începând cu 1935, Cominternul va beneficia de prima definiţie canonică a fascismului. Teoria lui Gheorghi Dimitrov nu face altceva decât să adauge câteva elemente noi la teoria din 1933. Fascismul, care este dictatura făţişă, teroristă, a celor mai reacţionare, şovine şi imperialiste elementele ale capitalismului financiar, este o nou tip de dictatură, menită să înlocuiască dictatura parlamentarismului şi a burgheziei[38].

Dezgheţul adus de Hruşciov şi imposibiltatea istoricilor marxişti de a vorbi despre criza finală a capitalismului vor permite unor istorici din blocul socialist să intervină cu unele nuanţări ale acestei viziuni. Alexander Galkin renunţă la definirea liderilor fascişti ca unelte ale burgheziei, pentru a redefini fenomenul fascist ca un răspuns politic la cerinţele unei noi etape în evoluţia capitalismului monopolist de stat şi în cei ai unui regim de tip bonapartist, slujind burgheziei, dar fără a fi creat, susţinut şi dirijat de aceasta. Mihaly Vajda ajunge să susţină dimensiunea progresistă a fascismului, pe care îl vede un răspuns adecvat la criza capitalismului industrial. Fascismul devine astfel o mişcare de mobilizare a maselor care şi-a asumat responsabilitatea rezolvării problemelor ridicate de dezvoltarea prea lentă a capitalismului. Fascismul este anti-liberal, anti-burghez în concepţie şi anti-democratic în practică, dar nu este anti-socialist. Vajda accepta existenţa unor regimuri fasciste doar în Italia şi Germania, respinge ideea că acestea ar fi dictaturi ale burgheziei şi susţine autonomia lor politică[39].

Conform definiţiei standard a fascismului dată de teoreticienii marxişti, câteva trăsături ies în evidenţă că definitorii cu privire la problematica fenomenului. Acestea sunt:apariţia fascismului corespunde întotdeauna atingerii unei faze particulare a crizei capitalismului;liderii politici fascişti sunt aduşi la putere prin intermediul elitelor economice şi, ajunşi acolo, slujesc acestora;fascismul nu are o doctrină reală, ci doar o pseudo-ideologie;ideile fasciste nu pot prinde decât la o minoritate a clasei muncitoare, aceea lipsită de maturitate politică;procesul de lentă şi progresivă fascizare nu trebuie să-i îngrijoreze pe socialişti deoarece acesta arată iminenta victorie a comunismului[40].

Dezbatera cu privire la relaţia dintre fascism şi comunism este încă foarte departe de a atinge consensul. Teme care au fost în multe momente profund ideologizate, care au fost interpretate pornind de la paradigme diverse şi structural diferite, ideologiile totalitare din secolul XX pot fi înţelese exclusiv prin raportarea la realitatea istorică specifică ultimelor două secole din istoria omenirii, ceea ce le face să rămână încă un subiect deschis de analiză şi interpretare.

Alain Besançon,
Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Soah-ului