Nicolas Werth, cunoscutul istoric francez specializat în istoria comunismului (coautor al celebrei Cărţi negre a comunismului, autorul capitolului despre URSS), sătul de studiul academic, atras ca toţi istoricii adevăraţi şi de materialitatea istoriei, a hotărât să facă o călătorie de aproape trei săptămâni, între 13 august-3 septembrie 2011, chiar în inima Gulagului, în regiunea Kolîma. Werth s-a alăturat unui grup de cercetători ai asociaţiei ruse Memorial, aflaţi într-o misiune de teren pentru a cerceta şi inventaria atât mărturiile puţinilor supravieţuitori ai Gulagului (istorie orală), cât şi obiectele care au însoţit această imensă tragedie umană, dar şi pentru a topografia amplasamentele uriaşei încrengături care a fost Gulagul (nu degeaba comparat cu un „arhipelag“, după celebra formulă a lui Soljeniţîn), în vederea constituirii unui muzeu virtual al acestuia. „După ani petrecuţi printre arhivele birocratice şi dezumanizante ale Gulagului, aici am găsit valoarea nepreţuită a mărturiei. Căci, dacă lagărul a fost o experienţă colectivă, cunoscută de fiecare al şaselea adult rus între anii 1930 şi începutul anilor 1950, tot aşa a fost şi o experienţă profund individuală: în universul concentraţionar, mai mult decât oriunde altundeva, omul este fundamental singur“.
Jurnalul acestei călătorii s-a transformat rapid şi logic într-o interesantă carte. Autorul şi grupul din care făcea parte au zburat cu avionul 8.000 de kilometri, din Moscova către Magadan, capitala imensei regiuni care are o suprafaţă de două milioane de kimometri pătraţi (!), ajungând după doar nouă ore, motiv de a rememora calvarul pe care-l suportau deţinuţii pentru a ajunge în lagărele unde aveau să sufere şi, de multe ori, şi să moară: o lună sau două, îngrămădiţi în vagoane de vite, până să ajungă la capătul lumii sovietice, Vladivostok, unde se aflau lagărele de tranzit, iar de aici, îmbarcaţi claie peste grămadă, în cala unor vapoare, o săptămână, pe o mare agitată, pentru a ajunge în „infernul alb“.
Întreaga materie a jurnalului este construită în oglindă: prezentul descoperit de istoricul francez este reflectat şi explicat prin teribilul trecut. Werth face şi o scurtă prezentare a istoriei celebrei Kolîma şi a sistemului de lagăre Dalstroi. Cel dintâi european care a străbătut regiunea a fost Jan Czerki, un geograf, paleontolog, explorator polonez, exilat în Siberia de ţarul Alexandru al II-lea pentru participarea la insurecţia polonă din 1863-’64. Kolîma era locuită doar de câteva zeci de mii de eveni şi yukarigirzi, popoare siberiene care trăiau din creşterea renilor, pescuit şi vânătoare. Însă în septembrie 1929, o expediţie sovietică a descoperit zăcăminte aurifere, ceea ce avea să schimbe complet datele problemei. Aurul însemna bani şi, mai ales, devize străine pentru planurile cincinale ale lui Stalin. La 13 noiembrie 1931, Consiliul Muncii şi al Apărării URSS a instituit Dalstroi, structură menită a exploata iniţial aurul (dar s-a găsit şi staniu, cobalt, tungsten, uraniu) din regiune, condus de un stalinist „luminat“ de tip vechi, letonul Eduard Berzin, care avea şi el să fie asasinat, ca mulţi alţi comunişti de rit vechi (leninist), în 1938. Văduva lui a oferit o imagine puternic idealizată a vieţii nomenklaturiştilor din zonă. Treptat, deţinuţii au început să sosească cu miile şi zecile de mii, împingând limita şi aria de exploatare a Dalstroiului din ce în ce mai departe, către nordul (şi) mai îngheţat şi neospitalier chiar faţă de Magadan. Mortalitatea era mare, dar „cifrele anuale privind mortalitatea în lagărele Kolîmei nu au fost făcute publice întotdeauna“, acestea, cele oficiale, fiind de la 13,8% în 1933, 4,5% în 1934, dar ajungând şi la 20% în perioada cea mai grea a Gulagului, 1942-’43. În timpul Marii Terori (1937-’38), au fost asasinaţi zeci de mii de deţinuţi, după cote primite de Berzin de la centru, făcându-se pur şi simplu curăţenie în Gulag, omorând prin împuşcare ultimii opozanţi politici ai regimului.
Dar ce a rămas din Gulag? Nu mare lucru, căci statul rus putinian nu avea niciun interes să dezgroape sau să prezerve trecutul incomod. „Statul rus nu s-a implicat prin nicio politică patrimonială în ceea ce priveşte Gulagul sau represiunile staliniste în general; nu a luat nici cea mai mică măsură de conservare a locurilor unde au avut loc execuţiile, a celor de detenţie, de deportare sau exploatare a mâinii de lucru în regim forţat. Doar Biserica Ortodoxă s-a interesat de câteva locuri, pe care le-a integrat rapid în serviciul propriilor interese.“ Nemaibeneficiind de uneltele statului totalitar, cel rus postsovietic nu a putut să împiedice libera iniţiativă în domeniul recuperării memoriei, de aceea din Gulag a rămas ceea ce diverşi oameni, fie având legături familiale cu istoria Gulagului (părinți, bunici sau chiar ei înşişi fiind închişi), fie dezvoltând un interes special, personal au adunat și păstrat. Din această perspectivă, este paradoxal – şi explică parţial amnezia – faptul că lagărele şi fabricile morţii ale regimului nazist au fost transformate în extraordinare muzee, în timp ce sutele de lagăre sovietice care au înghiţit (chiar dacă nu au omorât) o populaţie mult mai numeroasă au dispărut pur şi simplu. Sunt mai multe motive: în primul rând, distanţa temporală care ne separă, ele începând să fie dezasamblate la sfârşitul anilor ‘50, apoi lipsa interesului politic pentru păstrarea lor şi, nu în ultimul rând, perisabilitatea materialelor folosite pentru ridicarea lagărelor Gulagului. Cele mai multe fiind situate în plină Siberie, unde pădurea cade pe tine, ele au fost construite folosind mai ales lemnul.
Care este prezentul Kolîmei? Unul lipsit de speranţă, întunecat, o fundătură tipică rusească. În mod firesc, după prăbuşirea imperiului sovietic, zona s-a depopulat masiv. În Magadan abia dacă mai trăiesc 100.000 de oameni, o treime din populaţia anilor 1980, depopularea fiind şi mai accentuată în orăşelele de la nord de Magadan, aproape toate construite în locuri care au găzduit lagăre. Iagodnoe, fosta capitală birocratică a Dalstroi, avea 15.000 de locuitori în 1950, în marea lor majoritate angajaţi ai birocraţiei sistemului, pentru ca, la sfârşitul anilor 1980, să rămână 10.000, iar acum doar 3.000. „Mare parte din comerţul cu amănuntul din Magadan aparţinea chinezilor şi aproape toate produsele manufacturate de uz curent şi cele alimentare erau importate din China“, aceasta fiind, e drept, mult mai aproape decât Moscova. Majoritatea clădirilor oraşului Magadan au fost construite de prizonierii japonezi capturaţi în 1945, transferaţi aici din Vladivostok. „De la dispariţia URSS, de când Moscova a decretat, la începutul lui 1990, că marele nord, în întregul lui, nu mai este rentatbil, exceptând zonele petrolifere, posiolki – orăşelele, n.m. – de aici, din Kolîma, s-au golit unul după altul. Locuitorii care au avut mijloace s-au întors pe continent, în oraşele de provincie, unde locuinţele erau încă accesibile. Ceilalţi au rămas în Kolîma, mulţumindu-se să se grupeze în vreo zece orăşele mai importante.“ Werth observă şi paradoxala frumuseţe ucigătoare – la propriu – a naturii: „În afară de peisaj, culoarea ruginie este cel mai frumos lucru din Kolîma. N-am văzut nicăieri altundeva atâtea obiecte ruginite, de toate formele, mărimile şi de toate nuanţele de roşu, arămiu şi brun“; „Frumuseţea Kolîmei este tulburătoare. Dar mă întreb ce-or fi putut vedea cei condamnaţi aici, la 9.000 km – la fel de bine le-ar fi putut zice ani-lumină – de casă. N-am admirat niciodată peisajul. Abia după aceea memoria mea a putut înregistra ceva“, mărturisea Varlam Şalamov în celebra sa carte Recits de Kolîma.
Nicolas Werth întâlneşte tot felul de personaje, unele cunoscând în mod direct Gulagul. Fiecare istorioară personală face inteligibilă istoria şi demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cruzimea unui sistem totalitar pentru care destinul unui om nu reprezenta nimic. Unul dintre cei întâlniţi îşi deschisese un muzeu particular în propriul apartament comunist, de două camere, în care îngrămădise tot felul de obiecte recuperate din diversele lagăre aflate în disoluţie; altul, patronul unei întreprinderi care exploata zăcămintele aurifere, se căieşte, punând cruci imense în dreptul gropilor comune, în continuare prea puţin căutate şi descoperite. În 15 ani a ridicat 12 cruci, căci „în toată Kolîma, peste 180.000 de deţinuţi au fost ucişi şi îngropaţi fără mormânt creştinesc, aşa că, vedeţi, am ce face până la sfârşitul zilelor mele“. Autorul observă şi idealizarea muncii sovietice. „Multe documente proslăvesc cucerirea Kolîmei: grafice care afişau curbele ascendente ale producţiei de aur, staniu, cobalt, uraniu; panouri de onoare ce lăudau o brigadă sau alta care-şi depăşise planul. Nimic nu dezvăluia că aceşti muncitori erau deţinuţi, foşti deţinuţi sau oameni liberi“, dar şi rămăşiţele unor cutii poştale în care deţinuţii puteau depune plângeri adresate Sovietului Suprem al URSS. De regulă, se primeau răspunsuri negative standard, după trei-patru luni, însă şi această tehnică sovietică vicleană, menită a prelungi speranţa faţă de revizuirea dosarelor/sentinţelor (una pur utopică), era concepută pentru a-l păstra în viaţă pe deţinut cât mai mult timp posibil, pentru a-l exploata la maximum. Până la capăt. Însă, oricât am încerca să înţelegem ceea ce a fost lagărul, dinamica şi procesul istoric ce l-a generat, rămâne o dimensiune care nu poate fi nici exprimată, nici înţeleasă, o uriașă dimensiune a durerii, căci „Lagărul este, în mod sigur, o şcoală negativă a vieţii (…) Fiecare clipă petrecută în tabără este otrăvită. Sunt prea multe lucruri pe care omul n-ar trebui nici să le vadă, nici să le cunoască; şi, dacă le vede, cel mai bine este să moară“ (Şalamov).
NICOLAS WERTH – Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului; Traducere de Cătălina Mihai; Editura Corint, 2012
Autor: Codruț Constantinescu
