Nu m-am gândit că voi scrie vreodată despre film, pentru că, în general, mă apuc să fac doar lucruri la care mă pricep. Dar ambele circumstanțe sunt cu referință la Virgiliu Mărgineanu, prin urmare îmi explică îndrăzneală. În plus, de când am intrat pe „poarta” Cronografului cu Simatoc și Expedițiile Memoriei (tot datorită lui Virgiliu, care a fost producător, și minunatei sale surori Violeta Gorgos, care le-a regizat), am devenit și eu într-un fel parte a familiei de film, cu obligația și plăcerea de a „purta” Cronograful.

Lumea noastră are niște legități care se respectă și care ne dau speranță să privim cu încredere spre viitor. Una din aceste legități spune că din vlăstarul temeinic al neamului Mărgineanu, de unde a ieșit Virgiliu, unit cu un alt vlăstar al neamului Vatamanu, care a dat-o pe Leontina, nu avea cum să nu iasă ceva de genul Cronografului. Putea să fie un festival de muzică, de poezie, un campionat mondial sau european, o conferință științifică internațională sau o expoziție de artă de calibru mondial, pentru că sinergia acestei uniuni de familii, născută în culoarele primului și cel mai înțelept Parlament pe care l-am avut, trebuia să se reverse undeva. Destinul a vrut, spre marele nostru noroc, ca această sinergie să ia forma Cronografului, unicul nostru festival internațional de film, care a ajuns la a XIII-a Ediție.

Pentru un om care vine din sport pot spune că Virgiliu Mărgineanu a demonstrat prin Cronograf două mari calități de campion. Prima ține de capacitatea de a face echipe, pentru că așa cum am spus și în alte circumstanțe, noi excelăm uneori în probe și în performanțe individuale, dar clacăm la capitolul performanței colective, care în general este o reflecție a mentalului societății în care trăim. Performanța de echipă presupune coeziune socială și un grad sporit de solidaritate colectivă, lucruri care, cu regret, lipsesc unei societăți ca cea moldovenească, dezbinată și conflictuală pe mai multe paliere politice și istorice. Virgiliu Mărgineanu și-a construit de ani o echipă la OWH Studio, pe care ca un antrenor priceput și-a așezat-o temeinic în terenul cinematografiei. Anume acest spirit de echipă a dat naștere și durată Cronografului. Pentru că cea de-a doua calitate ține tocmai de continuitate, o trăsătură la care noi, românii, de obicei clacăm în perspectivă istorică. Că știm să ne apucăm de lucruri și să le dăm importanță la început e cunoscut lucru. Mai greu cu tenacitatea și caracterul de a întreține acest climat de performanță în timp, pentru că filosofia sportivă spune că stabilitatea și continuitatea sunt manifestări supreme ale măiestriei. Mai ales de remarcat acest fapt în condițiile unei țări ca R. Moldova, săracă nu doar în resurse și la minte, dar și construită inversat de o clasă politică iresponsabilă.

Diplomația atomică: mai este timp pentru salvare?

Fără pretenția de a fi un observator exhaustiv al Cronografului, vreau să remarc câteva lucruri legate de această ediție, de această dată prin prisma formatului de istoric. În primul rând, plaja geografică largă a participanților și diversitatea acestora, din Canada până în Iran, incluzând majoritatea statelor europene, cu tradiții în filmul documentar. Calitatea de ambasador al Cronografului nu mai necesită a fi comentată, pentru că doar o asemenea cuantificare este în sine sugestivă pentru a înțelege că prin Cronograf ne-am înfipt pe mapamondul cinematografiei europene și mondiale. În al doilea rând, de departe această ediție a fost una impregnată de istorie și aleatoriu de politică (chiar dacă nu evident uneori), pentru că multe dintre pelicule pot fi cu ușurință preluate și aplicate ca material didactic în școli și universități pentru un exercițiu suplimentar de înțelegere a lumii. Omul care a salvat lumea (Danemarca), Vise fără stele (Iran-Irak), Alyah Dada (România), Efect de Domino (Polonia-Germani) sunt filme care poartă un mesaj istoric nuanțat, cu implicații puternice asupra schimbărilor de percepție și de modelare a mentalităților. La aceasta adaug faptul că multe dintre documentare au reușit să surprindă drame și vieți umane în contextul acestor evenimente istorice, ceea ce scapă de multe ori încercărilor instituționale de a genera o cultură istorică adecvată. Ce mi s-a părut remarcabil în cazul Cronografului este încercarea de a aduce mai multe istorii din țări și locații aparent îndepărtate, în explicația realităților din R. Moldova, similitudinea trăirilor și a situațiilor cu realitățile de la noi fiind uneori izbitoare și șocante (spre exemplu Tatăl meu, bancherul, Letonia). În cele din urmă, nu pot să nu remarc tenta istorică a proiecțiilor din Secțiunea CadRO, destinată filmelor românești și despre români, care prin pelicule ca Torna, Torna, Fratre (o istorie a aromânilor spusă de ei înșiși) sau Siberia în rochia de vară, ne spune despre diversitatea arealului de răspândire a românilor, de multe ori înstrăinați contrar voinței lor, și lupta lor pentru a fi români.

Din această avalanșă de peste 50 de proiecții, ca istoric am fost impresionat de două filme, de care într-un anumit fel m-am simțit atașat și personal. Primul este istoria colonelului sovietic Stanislav Petrov din Omul care a salvat lumea, filmul cu care a debutat Cronograful, o istorie plasată în epicentrul Războiului Rece, cu implicații profunde asupra înțelegerii contextului de rivalitate sovieto-american. Un amalgam de documentar și ficțiune, în care se suprapun istoria dramatică a lumii, aflată în pragul unui cataclism nuclear și cea personală a unui ofițer sovietic, confruntat cu o boală incurabilă a ființei iubite, dar care la un moment dat s-a pomenit în ipostaza de a fi salvatorul lumii, printr-o simplă decizie de a apăsa sau nu „butonul atomic”. Predau și prezint în diferite circumstanțe istoria Războiului Rece, una din cele mai fascinante perioade ale istoriei lumii, în care două supraputeri, URSS și SUA, au împărțit lumea ideologic, politic și diplomatic, pretinzând supremație în fiecare segment al globului. Cursa înarmării și „echilibrul terorii”, dezvoltate ca rezultat al atingerii unor capacități nemaiîntâlnite de a distruge umanitatea, au creat o psihoză deosebită, care, pe de o parte, a generat absența unor războaie majore între marile puteri timp de mai multe decenii, dar, pe de alta, a adus de câteva ori lumea în pragul dispariției, prin atingerea unor puncte critice de confruntare, cum a fost cel din 1983, surprins în film de regizorul danez Peter Anthony. Anul 1983, la fel ca și anul 1962, când Criza Cubaneză era să explodeze lumea, a fost în apogeul retoricii antisovietice americane, pe fundalul invaziei din Afganistan (1979), boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova (1980), doborârea avionului de pasageri sud-coreean, care a dus la moarte 269 de pasageri (1983), anunțarea construcției „scutului cosmic” și în definitiv proclamarea URSS drept „Imperiu al răului” de către R. Reagan. Pe acest fundal de confruntare acerbă, apare la un moment dat semnalul unui atac cu rachete nucleare americane, care va fi interceptat de baza militară unde se afla Stanislav Petrov. Luptând pentru viața sa, a familiei, a concetățenilor sovietici și a umanității, ofițerul manifestă o reținere formidabilă, care va salva lumea.
Mult după căderea URSS, Petrov va fi adus în Statele Unite, unde va fi tratat cu un respect deosebit pentru acest merit, la ONU fiindu-i înmânat un premiu, iar oameni ca Robert de Niro sau Kevin Costner i-au exprimat gratitudinea. Rămas fără soție, care n-a putut fi salvată, va lupta pentru a-și revedea mama, o altă dramă a vieții lui zbuciumate, așezată în mijlocul unei lumi agitate și fără salvare în viziunea sa. Pentru că n-a învățat nimic din Războiul Rece și continuă cursa înarmărilor.

Efectul de domino: paralele transnistrene și găgăuze

În anul 1987, fiind elev în clasa a 8-a, am fost trimiși din sat într-o excursie pe un vapor la Marea Neagră. Am văzut atunci cam tot litoralul sovietic de la Odesa până la Poti, vreo 12 orașe. Când am ajuns în RSS Gruzină ni s-a spus că vom vizita orașele Suhumi, Batumi și Poti, primul fiind Suhumi, pe atunci capitală a RASS Abhazia. Era un oraș minunat, cu litoral de piatră și mare limpede, dar cel mai important, cu o grădină botanică de care nu mai văzusem și cel mai spectaculos, o grădină zoologică de maimuțe, care ni s-a spus că este unică în URSS. Cu aceste imagini ale copilăriei am rămas până la războiul de secesiune din 1993, când trupele abhaze, susținute de armata rusă, au rupt Abhazia de Georgia. Nu prea aveam idee ce s-a mai întâmplat de atunci în această republică din Caucaz, până nu a izbucnit din nou războiul din 2008, care a condus la „independența” Abhaziei și recunoașterea ei de către Rusia.

Când la Odeon s-a stins lumina și a început Efectul de Domino, o producție germano-poloneză despre Abhazia actuală, am avut impresia unei prăbușiri de mituri. Din Suhumi de altădată n-au rămas decât carcasa clădirilor, într-o condiție umană execrabilă, și palida consolare a unei mări zbuciumate, ca și istoria acestor ani trecuți de după 1991, în valurile căreia se scaldă doar ruinele unui vas scufundat. În mijlocul acestei realități macabre se desfășoară mai multe istorii și drame suprapuse. Prima, cea a fostului combatant Rafael Arpar, la momentul filmării ministrul Sportului din Abhazia, prins între dorința de a se face sport în țara sa și de a-și rezolva propria sa viață, împreună cu soția sa Natalia, o rusoaică din Rostov. Pentru Natalia, tragedia vieții este condiția patriarhală a mediului în care locuiește și pe care nu ezită să o trateze drept barbară. Cu două universități și talente muzicale deosebite, nu este acceptată și nu se regăsește într-o „țară” de 100 mii de oameni. Cea de-a treia dramă, este însă mai profundă. Este drama unei entități proto sau pseudo-statale, care are șanse puține de supraviețuire în absența suportului Rusiei și care așteaptă, la fel ca și ministrul veșnic gânditor în fumul de țigară, să obțină o recunoaștere internațională ca să se poată dezvolta plenar.

Încercând să ne abstractizeze de contextul anormal al geopoliticii regionale, autorii filmului încearcă proiectarea unei empatii față de o regiune, care desigur ar fi avut mai mult de câștigat dacă era parte integrantă a Georgiei, dar care a avut de suferit ca rezultat al interferenței imperiale ruse, care i-a schimbat destinul. O aluzie evidentă la alte secesiuni de acest fel, cum ar fi Transnistria (dar cu proiecții și asupra Găgăuziei), Crimeea, Osetia de Sud sau Donbas, pentru care situația de normalitate nu va interveni până ele nu vor înțelege că interesul Rusiei nu este de a construi, așa cum propune modelul european, ci de a proiecta instabilitate și a împiedica dezvoltarea lor plenară în comunitatea europeană și mondială.

Când eram copil mă bucuram de luna mai pentru că însemna sfârșitul anului școlar și începutul vacanței. Ca student, în mai, așteptam cu emoție sesiunile, iar ca sportiv – de obicei campionatele mondiale la box. De ceva vreme aștept luna mai pentru că vine Cronograf, care asemeni lui Stanislav Petrov, ne-a salvat lumea în care trăim. Pentru că ne-a creat o proiecție imaginară a frumosului, care poate fi construită și într-o realitate care nu prea ne oferă mult optimism. Sau poate pentru că face această realitate, așa cum ea este, o artă.