I-am telefonat acasă, unde cu greu a ridicat receptorul soţia sa, ca să-mi spună ceea ce mi-a mai spus de câteva ori în ultimii trei ani: „Petrea este bolnav, stă la pat şi vă rog să nu-l mai deranjaţi”. Păcat, deoarece ştiu că Petru Cărare s-ar fi bucurat de o „Bună dimineaţa!”, tot aşa cum s-ar bucura, bunăoară, scriitorii Aureliu Busuioc, Valentin Mândâcanu, graficianul Isaia Cârmu, actriţa Constanţa Târţău, legendarul nostru Liubomir Iorga, interpreta Anastasia Istrate sau alţi oameni de cultură emblematici pe care anotimpuri autumnale i-au făcut să se retragă dintre noi în casele lor şi nu-i mai întâlneşti la o manifestare spirituală sau la un pahar de vorbă coaptă… Fără ei, societatea noastră devine ca o pădure fără frunze, cu păsările ascunse prin scorburi, iar din vizuini meteorologii politici anunţă tot mai des vânturi şi îngheţuri.
Oare nu vi se pare uneori că rămânem fără personalităţi, că în locul lor apar un fel de melci-codobelci, bloggeraşi ca pe imaş, interpreţi de pe pereţi sau alte soiuri de abracadabra? Iar odată cu datul lor năvală se încarcă până la refuz şi „carul cu proşti”. Iertată să-mi fie această mărturisire, dar cunosc oameni care, atunci când vorbesc despre parlamentari, folosesc expresia „carul cu proşti”. Oare de ce ne-am bate joc de noi chiar în asemenea hal şi acceptăm să devenim o societate fără elite? Fără elite culturale, fără elite filosofice, fără elite politice…
Iată de ce îmi amintisem cu drag de Petru Cărare, dar şi de alţii din generaţia sa. Cred că ei, inclusiv acei care, probabil, se întorc în morminte atunci când văd din turnurile lor de fildeş ce se întâmplă cu noi, ar şti cum să răstoarne „carul cu proşti”. Închipuiţi-vă că apar astăzi pe străzile Chişinăului scriitorii Nicolae Costenco, Petru Zadnipru, Liviu Damian, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Nicolae Vieru, pictorii Igor Vieru, Mihail Grecu, actorii Valeriu Cupcea, Victor Ciutac, interpreţii Nicolae Sulac, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, jurnaliştii Ion Năstase, Ioanichie Stadnicov etc., etc. Dacă ei s-ar îndrepta spre Palatul Republicii, unde îşi au şedinţele aleşii poporului, la sigur că roşiorul Eduard Muşuc ar sări să deschidă uşile, iar Vladimir Filat, aflând cine vine, l-ar lua în braţe pe Marian Lupu şi, susţinut de Mihai Ghimpu, ar ieşi în întâmpinare, strigând: „Trăiască Alianţa!”…
Sigur, este rodul unei imaginaţii, dar noi suntem obligaţi să ne amintim că avem personalităţi care au fost măduva şi sângele a ceea ce numim spiritualitate românească în stânga Prutului. Şi avem o datorie faţă de ele, faţă de jertfa lor pe altarul năzuinţelor noastre naţionale. Ştiu că cei plecaţi în lumea celor drepţi regretau că n-au ajuns să ne vadă cu demnitatea ridicată în picioare, iar cei pe care îi mai avem astăzi printre noi regretă că cineva vrea să ne îngenuncheze iarăşi. Cineva crede că, rămânând cu tot mai puţine elite intelectuale, aşa ceva ar putea să se întâmple. Iată de ce am vrut ieri să strig: „Bună dimineaţa, Petru Cărare! Ne este tare dor de dumneata”…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
