Oare ce ar fi scris el despre statul capturat?

Constantin Tănase rămâne unul dintre jurnaliștii de reper ai acestei țări. Pe vremea lui, TIMPUL era primul ziar pe care îl citeam din noianul de ziare, care veneau de la tipografie. El a scris şi a publicat comentarii remarcabile, dând întotdeauna dovadă de luciditate. El rămâne un nume de referinţă pentru întreaga breaslă a jurnaliştilor de la noi, fiind un model de echilibru, onestitate, profesionalism şi omenie. A fost un excelent cunoscător al realităţilor politice, pe care le-a analizat şi comentat cu un spirit critic ascuţit, îmbrăcat în delicata mănuşă a diplomaţiei ziaristului de mare calitate. Chiar dacă avea prieteni printre politicieni, nu-i cruţa când aceştia călcau pe greblă. A ştiut să fie deasupra jocurilor politice.
Jurnalismul înseamnă a trăi clipa. Înseamnă şi pasiune pentru detalii. Constantin Tănase a scris astfel despre prezent, dar şi despre viitor. A scris cu intensitate, cu dorinţa de a descifra, de a înţelege – el, noi. El a scris. Noi am citit şi recitim. Pentru a descifra, pentru a înţelege.
Scriitorul şi jurnalistul ne-a lăsat o moştenire: cărțile lui. Cei din noua generaţie, care nu l-au cunoscut, vor avea o surpriză dacă se vor apuca să le citească. Vor descoperi că scrierile lui Constantin Tănase rămân a fi actuale.
Cum ar fi tratat criza politică domnul Tănase? Este cert că problemele, pe care le-a dezghiocat Tănase, erau pătrunse de patriotism și sentiment naţional. El ştia ca nimeni altul să pună accentele. Oare ce-ar fi scris el despre statul capturat? Despre doritorii care râvnesc să se menţină sau să vină la putere? Despre alegerea lui Dodon în fruntea statului? Totul e atât de imprevizibil. Unde va ajunge Moldova? Sunt multe întrebări la care maestrul peniţei ar fi avut și răspunsuri.
Nicolae Andronic

A luat atitudine…

Constantin Tănase a lăsat în urma sa un gol enorm, un gol care cu greu va fi acoperit, deoarece talentul este unic. Și-a asumat conștient destinul de om al cetății, considerând că jurnaliștii, ca și politicienii, sunt responsabili pentru ceea ce se întâmplă în societate. A ales întotdeauna să scrie despre subiecte realmente importante și actuale pentru cetățenii acestei țări, chiar dacă deseori efectul era de strigăt în pustiu. Nu a vrut să accepte statutul de presă „parțial liberă”, atunci când colegii de breaslă se răfuiesc unul cu altul la indicația patronilor, majoritatea jurnaliștilor fiind încadrați în anumite scheme politice sau economice. A luptat consecvent împotriva servilismului și imposturii propagandistice, când aceeași știre era interpretată total diferit de către unele instituții de presă. Indiferent de ceea ce scria, Constantin Tănase era citit, avea cititorii săi fideli, iar asta este cel mai important lucru pentru un formator de opinie.
De la obținerea independenței, Republica Moldova s-a cam aflat mereu în criză, iar Constantin Tănase a fost în mijlocul furtunii, în epicentrul evenimentelor și fiecare bătălie, la care a participat, l-a costat scump, căci deseori împrejurările se dovedeau a fi mai bine „aranjate” decât adevărul pe care el nu se temea să-l spună și să-l apere. Nu cruța pe nimeni: nici puterea, oricare ar fi fost culoarea ei, nici opoziția, dacă sesiza o abatere de la normele morale și etice. Așa a devenit incomod, deși nu s-a vrut un demolator, care critică în stânga și în dreapta, pe toți laolaltă. Constantin Tănase a luat atitudine atunci când treburile statului mergeau prost. Și cum întrebările lui rămâneau fără răspuns, ne propunea o viziune proprie, o perspectivă clară din care lucrurile se vedeau altfel, mai pe înțelesul fiecăruia, mai cu speranță și încredere, că vom reuși să facem față celor mai grele încercări.
Veaceslav Untilă

Dacă ar fi trăit…

„Floare de colț
Lumină sub bolți”
(cântec interpretat
de Tudor Gheorghe)

Odată cu scurgerea anilor reacțiile emotive, în raport cu un om, un fenomen, un lucru se schimbă, uneori devin mai profunde, alteori se nivelează, devin orizontale, se depărtează…

Cad guverne, se schimbă alianțele politice, dispar/apar partide, dar rămâne memoria. În memoria colectivă se mai păstrează imaginea de Om și ziarist a lui Constantin Tănase, care, pe parcursul mai multor ani a ținut pulsul evoluțiilor politice și culturale din R. Moldova.
Dacă ar fi trăit, ar fi avut doar 68 de ani și ar fi vegheat, cu mare atenție asupra vieții politice din țară. Dar așa a plecat și se uită de sus (așa sperăm), se minunează de cele întâmplate și (poate) lăcrimează.

Dacă ar fi trăit, s-ar fi implicat în evenimentele timpului și ar fi elucidat cât mai obiectiv, ceea ce este important. Dar a plecat și suferă (printre îngeri) că aici, jos, lucrurile nu stau tocmai bine.

Dacă ar fi trăit, ar fi fost pe linia întâi, și-ar fi asumat responsabilitatea cuvântului spus și ar fi susținut valorile naționale, deoarece a fost un bun român.

Dacă ar fi trăit s-ar fi bucurat de oameni și flori, de verdeața arborilor și a ierbii, de florile de salcâm și de tei, dar s-a dus…
Dacă ar fi trăit, s-ar fi bucurat de cei trei nepoți (Matei, Mihai, Teodor) și de nepoata Simona, care era adorata lui. Atât copiii, cât și nepoții au fost incomparabili în sufletul lui, la fel cu tot neamul.

Dacă ar fi trăit, ar fi scris despre Unirea cu Patria-mamă, România. A crezut că Unirea va fi și ar fi putut să fie, dacă ne-am fi dorit. A crezut totdeauna că familia tuturor românilor are o singură mamă – România.
Dacă ar fi trăit, s-ar fi bucurat de Soare, dar s-ar fi întristat de Norul Negru care vine peste noi – Dictatura. Nu se știe ce ar fi spus în editorialele sale, dar ar fi țintit spre locul durut. Căci așa era el, un fel de Floare de Colț, despre care se știe, dar puțini o pot vedea.
Dacă ar fi trăit…

Alexandra Tănase

Publicistul și intuiția…

Despre marii muzicieni se știe că sunt posesorii auzului perfect sau cum se mai spune ai „auzului absolut”. Grație acestei posibilități ei ușor depistează falsurile, abaterile de la linia melodică, care trebuie reprodusă cu fidelitate, de aceea și lumea îi admiră ca pe niște fenomene. Despre Constantin Tănase pot spune că a fost posesorul unei intuiții publicistice absolute, adică a intuit exact tema, locul, personajele și consecințele. Nu i-a fost frică să utilizeze toată gama limbajului românesc, de la vorba populară neaoșă la cuvântul elevat al savantului filolog. Și cunoașterea bagajului lingvistic i-a permis să scrie neforțat și pe înțelesul cititorului neavizat, dar și pentru acel cititor care căuta subînțelesuri și idei subtile.

Mi-a fost dat să colaborez cu el în două rânduri: la ziarul „Flux” și la ziarul TIMPUL. La „Flux” a acceptat acea rubrică de vineri Istoria din pagină nouă pe care am dus-o mai mulți ani, fără să am o observație, vreo sugestie tematică sau vreo nepotrivire cu orientarea publicației. Eram liber în selectarea temelor și liber în opiniile exprimate. În mai multe rânduri, mi-a solicitat materiale mari pentru unele personalități care cadrau tematic cu orientarea ziarului. Și această colaborare a durat până când deja la TIMPUL subalternii dumnealui au început să scoată rubrica din pagina de vineri sub diverse pretexte. M-am retras tăcut, considerând că asta o fi fiind noua politică a publicației. Și totul până într-o zi, când Constantin Tănase m-a întâlnit și, cu o curiozitate specifică doar lui, m-a întrebat: „De ce nu mai aduci rubrica la ziar?” Eram uimit de faptul că după doi ani de lipsă a rubricii din pagina ziarului reveneam la ea. I-am descris în linii mari situația creată, el a zâmbit cu subînțelesuri și peste un timp scurt au urmat remanieri în redacție și rubrica nouă În culisele istoriei și-a făcut loc în ediția de vineri.

Vreau să recunosc că nu întotdeauna am fost de acord cu cele scrise de Constantin Tănase. Erau opiniile lui dure, de luptător, care trezeau un ecou întârziat în sufletul meu de pacifist. Dar timpul, anume timpul postum a arătat că în situația concretă a Republicii Moldova, nu atitudinea mea pacifistă e necesară, ci mai degrabă poziția lui tranșantă, pe care a demonstrat-o în cărțile și în editorialele sale.

N-am fost prieteni la cataramă, am avut doar un respect reciproc și o atitudine de simpatie care ne permitea să discutăm deschis anumite lucruri. În momentul când se pregătea să plece de la „Flux”, a venit la mine, la Casa Cărții Petru Movilă, să mă întrebe dacă n-aș putea să-i găzduiesc noua redacție, pe care intenționa să o fondeze. I-am răspuns afirmativ, fiind conștient de faptul că în orice condiții, un publicist de anvergura lui va reuși să ctitorească o publicație model, ceea ce s-a și întâmplat. Ziarul TIMPUL a fost și este o publicație de referință și este un fel de monument pentru publicistul cu o intuiție perfectă – Constantin Tănase.
Iurie Colesnic

Am moștenit curajul

Cu siguranță că toți înțelegem un lucru: maestrul Constantin Tănase a plecat prea devreme. Ar fi fost devreme și dacă ne-ar fi părăsit la 100 de ani, pentru că ceea ce făcea el nu poate fi înlocuit. Nu doar un mare jurnalist, dar un om cu viziuni largi, cu dragoste pentru oameni, cu o corectă înțelegere a istoriei.

Nu fiecare poate spune lucrurile așa cum o făcea el. Nu fiecare are curajul de a (s)pune deschis probleme care dor, de a reuși să sintetizeze cu o precizie de chirurg patologiile unei generații politice dezastruoase. O societate cu atâtea metehne ca a noastră are nevoie de modele și de un glas public, iar maestrul Constantin Tănase era vârful jurnaliștilor de astăzi. Vârful de lance, dacă vreți. Avea nu doar tăria de a spune lucrurilor pe nume, ci și inteligența, cultura necesară, de a o face exact cum trebuie.

Citindu-l, nu aveai cum să nu observi că jurnalismul nu e doar o meserie, ci și o chemare. E un talent, o artă a cuvântului, exact așa cum e literatura. Ori tocmai aici simțim acut lipsa lui. Sunt mulți jurnaliști onești în Moldova, dar prea puțini au fraza tăioasă, spiritul critic, armonia cuvintelor. Desigur că încercăm, după putere, să ne facem datoria față de cititor, să fim imparțiali, să nu ne lăsăm influențați. Și acest lucru i-l datorăm tocmai lui, care era modelul nostru.

Nu e ușor, nu e confortabil să fii jurnalist. Însă noi am moștenit de la el nu doar curajul, ci și simțul datoriei, pasiunea de a scrie, de a încerca să influențăm această societate dezorientată. Încercăm, timpul ne va arăta cât ne-a reușit și cât nu. În cazul lui, nu mai era nevoie de examenul timpului, știam cu toții că e extraordinar. Eram fascinați.

Imaginați-vă doar ce text ar fi publicat el astăzi! Nu l-aș fi văzut bine pe președintele (unora din Moldova). Limba moldovenească pe site-ul președintelui… Cred că toți ne amintim ce scria Constantin Tănase când Marian Lupu afirma că s-a răzgândit și că limba de stat nu e româna.
Moni Stănilă

Blestemul de a fi al lui Constantin Tănase

Nu sunt scriitoare, dar uneori îmi ajunge cuțitul la os și atunci mă așez și scriu. De câte ori i-am telefonat și l-am rugat să publice oful meu, niciodată nu a spus nu, dimpotrivă, mă încuraja. Prin intransigența sa, pana sa ascuțită, uneori acidă, necruțătoare, devenise groaza lichelelor, a politicienilor de paie, a hoților, a profitorilor și a pseudopatrioților. Îmi povestea odată cu haz cum a intrat într-un local, unde la masă ședea cu cineva fostul prim-ministru. Când l-a văzut pe Măria Sa, ziaristul, intrând, fostul prim-ministru s-a ridicat involuntar în poziția de drepți.
Citesc și recitesc în cărțile lui Constantin Tănase adevăruri durute, spuse până la lacrimi despre noi, despre destinul nostru deloc norocos, înstrăinarea, însingurarea și drumul dramatic prin istorie. Dar a scris și despre vitejia și curajul, frumusețea și dăinuirea neamului românesc.
Despre multe a scris minunatul ziarist, vesele și triste, adevărate și cutremurătoare, care îți răscoleau sufletul și mult timp erai încântat de cele citite.

Când apărea în societate, la vreun eveniment, era plin de voie bună, toată lumea vroia să schimbe câteva vorbe cu el. Râdea zgomotos ca un copil năstrușnic. Îmi amintesc când veniseră comuniștii iar la putere, toată lumea era îngrozită de ce va urma. Mă duceam la repetiție, la teatru. Tocmai traversam strada Pușkin și aud o voce puternică strigând: „Ninela! Jos comuniștii!”. Mă uit și-l văd pe Constantin Tănase care se afla într-o mașină, a coborât în mijlocul străzii și, zâmbind larg, mi-a mai strigat odată: „Jos comuniștii!”. I-am spus mai apoi cât de mult m-a încurajat gestul lui de solidaritate, dar și plin de curaj.

Când se afla în spital, îi telefonam dnei Alexandra Tănase și mă interesam cum se simte Maestrul. Într-o bună zi mi-a spus: „Vino să te vadă”. Am luat un buchet de crizanteme. Când am intrat în salon, l-am văzut slăbit, schimbat, dar ochii îi străluceau. A zâmbit și mi-a zis: „Spune-mi ceva din Blaga”. I-am recitat un vers, apoi încă unul. Asculta concentrat, apoi a șoptit: „Blaga e un mare poet și filosof”.
Aceasta a fost ultima noastră întâlnire.

Viața e o metaforă și moartea e o metaforă, scria Constantin Tănase.
Ziarist al timpului nostru, plin de demnitate, dar și al timpului care vine, și-a împlinit viața cinstit și adevărat între aceste două metafore. Sufletul lui a umblat desculț pe un câmp de ciulini. A plecat și a lăsat un gol imens în urma lui. Cât de mult ne lipsește bărbăția acestui ziarist, care punea degetul pe rană, avea curajul să ne spună adevărul! Închei cu un citat din decalogul lui C.T.: „Astăzi toți caută cu febrilitate ideea națională. Pentru Republica Moldova, sunt convins, că ideea națională (a unui stat bolnav cum este al nostru) trebuie să fie respectul față de mamă, față de femeie, în general. Dacă nu instituim cultul femeii, nu vom avea o națiune sănătoasă și liberă.
Dragă Constantin Tănase, ai fost și vei rămâne un reper moral al neamului nostru, un luptător temerar pentru revenirea noastră în albia firească, adică revenirea la Patria-mamă. Ferice de neamul care are asemenea personalități.
Ninela Caranfil

Om al Timpului

Un istoric, într-o prezentare tematică, constata că popoarele mici au născut oameni mari. Un argument convingător este Eminescu, care vine dintr-un spațiu geografic mic pe harta lumii. Chiar dacă timpul a fost implacabil și scurt pentru marele poet, a reușit să dea poporului român o valoare literară mare. Dacă facem o altă constatare, cu ochiul și rațiunea modernității noastre, recunoaștem că Timpul și talentul lui Eminescu au fost transmise și preluate mai târziu de cei care l-au citit și i-au însușit creația. Așa s-a întâmplat ca, peste un secol, în al XXI-lea, talentul poetului de geniu să fie o muză care l-a inspirat pe jurnalistul Constantin Tănase, iar Timpul – un zeu care l-a atras. Ambele, deopotrivă, l-au îndreptat spre o suferință spirituală, care era mai mult a poporului său.

Sunt poate una din puținele cititoare fidele, ale cărților sale, bineînțeles după soția sa, Alexandra Tănase, cea care prima știa despre subiectul scris al maestrului. Astăzi, relectura cărților sale începe pentru mine dintr-o necesitate profesională, dar continuă cu bucuria și admirația mea de epigon în recunoașterea harului pe care l-a avut.

Ca să vorbești despre un adevărat om al Timpului, dar mai ales despre un maestru al scrisului, despre un formator excepțional de opinie, despre un om cu atitudini fine, trebuie mai întâi să-l citești. A-l compara pe Constantin Tănase cu un copac mare la umbra căruia nu crește iarba, nu este de ajuns. Expresiile frumoase poate l-ar „mâhni peste măsură”. L-ar bucura, în mod sigur, dacă opiniile scrierilor sale ar fi citite și aplicate în existența noastră. Multe din titlurile articolelor, scrise în trecut, sunt expresii alegorice, încărcate de sens: „O monstruoasă coaliție: „statul ticălos” și „cetățeanul ticălos”, „Guvernări creatoare de sărăcie”, „De ce la moldoveni omul rău îl conduce pe omul frumos?”, „Moartea omului de omenie” etc. Această ultimă afirmație e prea dureroasă pentru mediul nostru, aflat de mai multe decenii într-o adâncă criză morală. Oamenii puternici și cu o morală înaltă nu pot ocoli adevărul, oricât de dureros ar fi. Doar omul onest e capabil, așa cum a fost Constantin Tănase, pentru că s-a născut cu un „Ochi al lui Esop”, și-a asumat „Blestemul de a fi”, a luptat până la epuizare pentru „Patria vuindă”, a avut curajul să coboare în „Groapa cu lei”. Sunt titlurile cărților jurnalistului Constantin Tănase, în care găsim subiecte de opinie, asumându-și condiția de a fi un om prea moral. „Cine se încumetă să practice jurnalismul profesionist se aruncă de fapt într-o „groapă cu lei”. Unii scapă, alții nu. Eu nu știu dacă am scăpat, timpul va decide”, scria omul de omenie Constantin Tănase.
Silvia Strătilă

„Moartea omului de omenie” la prezent

În loc de moto: „PREZENTUL este forma verbală care dezvoltă registrul semantic cel mai bogat, acoperind funcțional toate cele trei perspective temporale: trecut, prezent, viitor sau dezvoltând un sens pantemporal”. (Dumitru Irimia)
Despre omul de omenie, C. Tănase a scris nu o dată. A scris la direct, a scris și mai pe ocolite, a scris aspru și supărat, a scris și mai blând și cu tângă. A bătut alarma că „nesimțirea, neomenia nu mai sunt percepute ca un viciu, ci drept un fenomen obișnuit, o normă”. A insistat ca să înțelegem că alunecăm catastrofal de repede într-o prăpastie care ne va mântui, în primul rând, moral. „Omul nou”, creat de comunism, este afectat grav de un microb ce-l distruge moral, iar anii/regimurile instalate de la Independență încoace nu fac nimic altceva decât să aducă în modă alte „calități”, „vechile valori ale omeniei nu mai sunt creditate, nu mai funcționează”. Astăzi, C. Tănase ar fi la fel de îngrijorat și intransigent, fiindcă „vechile valori ale omeniei nu mai sunt creditate și nu mai funcționează, fiindcă grație „pretinșilor unși ai lui Dumnezeu,” valorile și principiile se schimbă și se mută ca batista dintr-un buzunar în altul. Ne-ar trebui, mai mult ca niciodată, după timpul petrecut acolo, printre alte lanuri de măzăriche înflorite cu stele, să ne spună cum să facem ca timpul când „valorile tradiționale au fost supuse unui proces de dezagregare axiologică, iar ca urmare modelul de autoritate la moldoveni a devenit mafiotul, descurcărețul, șmecherul, altfel spus, modelul omului de omenie a fost înlocuit cu modelul „omului nou”, „pragmatic” să părăsească paradigma prezentului și să se transfere pentru totdeauna la un trecut îndepărtat.

P.S. Probabil, se așteaptă mai mult să scriu cum a fost acea zi de 24 iunie 1949 ori ceva de genul amintirilor. Nu pot (fiindcă m-am născut ceva mai târziu, deși din povestirile mamei am reținut că era o frumoasă zi de vineri. Era vremea prășitului de-al doilea și ori s-a pornit la câmp și s-a întors, ori i s-au stricat planurile făcute de cu seară, căci afară, pe prispă așteptau sapa și o traistă cu merinde). Astăzi, pe C. Tănase îl mai așteaptă o coală de hârtie și un creion să ne deseneze drumul de întoarcere a OMULUI DE OMENIE.
Vera Tănase – Pătrașcu

Timpul.md