Fie că chiulangita e o boală a vârstei tinereții, fie că unii nu cunosc ce-i arta muncii. Când îi citeam materialul, vream să vin cu mai multe contraargumente în susținerea ideii că realizările tinerilor de azi, comparativ cu ale generației mele, sunt mai evidente. Totuși, o generație care se naște într-o societate în care verbul a interzice este interzis, ar putea cu adevărat să-i păstreze reperele și să-i dea mai mult sens vieții. O generație care se naște având mai multe biblioteci în jur, mai multe librării, mai multe biserici poate avea curajul să zboare cu propriile aripi. Mă gândesc, însă, dacă de 28 de ani doar curajul unora, devenit tupeu, de a conduce, de a-i privi pe ceilalți de la înălțimea funcției lor, a schimbat spre bine țara asta? A reușit oare careva din cei cu un curaj admirabil să igienizeze mediul din RM îndreptându-l spre cultură? A avea curajul să răspunzi „da” la această întrebare e ca și o formă fără fond sau e ca și cum ai crede că educația se face în afara culturii. Să fie acestea de mai sus motivul pentru care lecturile, cunoștințele profunde, studiile de calitate rămân în umbra preocupărilor noastre în goană după „a avea” și nu „a fi”?
Îmi îndrept îndemnul în susținerea ideii că de lectură și de carte trebuie să ne fie mereu foame. Am însă convingerea că intru într-o zonă minată a celor care mă vor condamna de conservatorism sau a celor care se încadrează perfect în descrierea sumbră a lui Cantemir despre moravurile moldovenilor referitor la învățătură. Conservatorismul meu echilibrat vine cu două teze. Care din ele își poate găsi un loc cât de mic într-o înțelegere comună cu tine, dragă cititorule: „Un copil care citește va deveni un adult care gândește” sau „Orbul pe orb dacă îl călăuzește nu ajunge prea departe”?
Să ne alegem una din aceste afirmații ca să participăm la viața colectivă. Care din ele ar face din noi un producător de cultură?
Silvia Strătilă,
profesoară
