Cum e să fii soţia lui Andrei Porubin

E ca şi cum ai încerca să scrii un tratat de metafizică pe un timbru poştal şi cam tot atât de informativ. În cele din urmă, am să mă rezum în a spune că este Una Donna, la superlativ, deşi m-a prevenit că nu-i plac asemenea calificative… A absolvit Facultatea de Jurnalism, însă nu a activat în domeniul respectiv, optând în favoarea unuia cu epoleţi. Este locotenent-colonel şi şef adjunct la Secţia de evidenţă şi documentare a populaţiei, unde activează de 26 de ani. E femeia care impune respect, dar nu prin autoritarism şi nici prin pragmatismu-i caracteristic, ci prin corectitudinea-i neviciată şi spiritualitatea sa autentică…

– Cum este să fii soţia reputatului actor Andrei Porubin?
– Pentru mine Andrei este prieten, iubit, frate, soţ, tată, bunic şi mai puţin vedetă. Cu el este foarte uşor să convieţuieşti şi întotdeauna spun că în viaţa cu el a fost ca şi cum m-aş fi dat cu sania la derdeluş, adică foarte uşor… Nu este morocănos, pisălog şi are un mod aparte de a percepe viaţa, în contextul în care, de regulă, artiştii sunt de felul lor mai fatalişti şi teribilişti. El este atât de modest şi simplu în raport cu cei din jurul său, încât nu poţi să nu-l îndrăgeşti.

– Ce apreciaţi cel mai mult la soţul dvs.?
– Apreciez înţelepciunea lui, spiritualitatea, răbdarea, faptul că este foarte ordonat, harnic şi plin de afecţiune. Calitate pe care are grijă să şi-o manifeste tocmai atunci când eu pot cădea pradă grijilor sau îndoielilor. O altă trăsătură este şi aceea că acţionează adecvat în orice situaţie, cu alte cuvinte, este prompt şi ştie să tacă atunci când trebuie.

– Unde v-aţi cunoscut?
– La facultate. Iar relaţia noastră are la rădăcini o prietenie frumoasă.

– Vă ascundeţi vârsta?
– Nu, niciodată, din contră. Am 50 de ani. Şi dacă m-aţi întreba dacă vreau să mă întorc la 30, v-aş răspunde cu NU. Fiindcă acuma trăiesc cu emoţiile fiului meu de 10 ani şi ale nepoţelului.

– Vă temeţi de bătrâneţe?
– Bătrâneţea este o etapă a vieţii pe care trebuie să ne-o asumăm şi însuşim cu demnitate. Le consider ridicole pe femeile care îşi fac operaţii plastice şi cele care încearcă să-şi „machieze vârsta”. Eu nu sufăr de acest complex, lucru pe care din nou i-l datorez lui Andrei. Ei bine, asta nu înseamnă că resping ideea că o femeie întotdeauna trebuie să arate bine. În concluzie – o femeie împlinită nu suferă de astfel de complexe.

– Vă sperie moartea?
– Nu mi-e frică de moarte, ci de un sfârşit necreştinesc.

– Vă place să munciţi?
– Da, ador să muncesc şi să fiu mereu ocupată cu ceva. Acum, spre exemplu, mă ocup de construcţia celei de-a doua case. În viaţă am învăţat să încep cu lucrurile prioritare care sunt casa, familia şi implicit serviciul, fiindcă îmi asigură existenţa. Eu nu sunt femeia care trăieşte după principiul conform căruia bărbatul trebuie să aducă banii în casă. Vă spun sincer că nu ştiu când ultima dată mi-am permis să dorm la amiază. Pentru mine nu există „las pe mâine”, există doar astăzi.

– Câte ore pe zi lucraţi?
– Multe. La 7:30 sunt deja la birou, după serviciu mă ocup de copil, casă, flori, grădină şi multe altele. Iar în afară de astea mai îngrijesc de două bătrânele.

– Ce vă place la copiii dvs.?
– Că sunt dulci, afectuoşi, că ştiu să reacţioneze la durerea altuia, că sunt paşnici, generoşi şi, mai ales, au credinţă în Dumnezeu.

– Cine-s naşii dvs. de cununie?
– Cel mai bun prieten al lui Andrei – fostul jurnalist Nicolae Panainte şi soţia sa, Galina. Sunt nişte părinţi spirituali, cărora le purtăm multă stimă şi dragoste.

– Câţi fini aveţi, cine-s ei?
– Avem nouă fini de cununie care, din păcate, niciunul nu trăieşte în R. Moldova, cu care ne reîntâlnim cu multă plăcere şi pe care îi adorăm. Sunt nişte oameni deosebiţi… Lăudabil este faptul că au reuşit să se afirme şi să devină adevărate personalităţi în diverse domenii de activitate.

– Frecventaţi biserica des?
– Mergem cu regularitate în fiecare săptămână. Însă nu vă spun acest lucru ca să epatez. Orice lucru pe care îl faci în această viaţă trebuie să-l faci cu dragoste.

– Sunteţi pentru sau împotriva avorturilor?
– Sunt mai mult decât împotrivă. Iar convingerea asta inoculată de-a lungul timpului cum că toate femeile fac avorturi a fost spulberată prin cărţile pe care le-am lecturat în ultimii douăzeci de ani. Astfel am înţeles că pur şi simplu este grav. Un avort înseamnă omucidere. Mă închin în faţa Getei Voinovan care a spus odată că, dacă toate mamele şi-ar ţine de mânuţă toţi copiii avortaţi, ar fi foarte mame. Cred că ar trebui să ne vedem, înainte de toate, bârna din ochiul nostru… Sunt mândră de faptul că am reuşit să conving câteva mămici să-şi păstreze pruncii.

– Ce credeţi despre homosexuali?
– Dumnezeu cu ei, nu sunt judecătorul lor.

– Unde vă place să vă odihniţi?
– Acolo unde este frumos şi linişte. Îmi place să merg în Marea Britanie, Italia (Veneţia, Roma), Germania, Austria, Franţa. Însă am dezvoltat o „afinitate cronică” pentru Dubai.

– Ce ziare citiţi?
– Citesc cam toate site-urile de ştiri în limba română.

– Ce canale TV priviţi?
– Nu prea urmăresc televizorul, de fapt, îmi place cel mai mult să ascult radioul.

– Ce salariu aveţi?
– Nici cel mai mare, dar nici cel mai mic.

– Ce slăbiciuni aveţi?
– La diferite etape ale vieţii am avut anumite slăbiciuni – hainele, apoi diamantele şi bijuteriile şi mai nou uneltele de grădinărit… Acuma am dezvoltat o pasiune pentru construcţii, iar asta s-a întâmplat după 45 de ani. Cred că în mine a murit o arhitectă… Florile îmi plac doar de vreo cinci ani, asta după ce o viaţă întreagă nu am avut la geam nicio floare, astăzi, în schimb, am o sută de ghiveciuri.

– Ce calitate nu aveţi, dar aţi dori s-o aveţi?
– Îmi doresc să am mai multă voinţă, mai multă tărie de caracter, bunătate, generozitate, afecţiune şi poate capacitatea de a-mi tempera orgoliul pe alocuri. Toate acestea nu sunt date genetice, ci calităţi care se obţin în timp.

– Ce nu vă place cel mai mult la bărbaţi?
– Cei laşi, lipsiţi de demnitate, chiţibuşari şi care niciodată nu au bani ca să-i cumpere cadouri soţiei.

– Credeţi în visuri?
– Categoric, nu. Se zice că unele vin de la Dumnezeu, dar eu nu am atins acel nivel de credinţă, încât să cred că sunt de sus.

– Actorul preferat?
– Oleg Iankovski, Maia Morgenster, ca regizor şi actor – Petrică Vutcarău. Ei bine, îi apreciez şi pe cei de la Hollywood, însă mi se par puţin de… bulevard. De regulă, pe un actor îl apreciez şi după calităţile sale omeneşti. Nu pot spune că nu-mi place Soloviov sau Tabakov, dar când îmi arunc privirea în viaţa lor personală mă cam întunec la faţă.

– Scriitorul preferat?
– Îmi place foarte mult Andre Maurois, care afirmă că nu trebuie să citeşti foarte multe cărţi, ci puţine, dar în orice moment să ştii a spune la ce pagină se află un anumit aforism sau un gând important. Bineînţeles că îmi plac Cehov şi Dostoievski.

– Dacă aţi lua viaţa de la început, la ce aţi renunţa?
– La nimic, doar că aş mai vrea vreo trei copii. Este singurul lucru pe care regret că nu l-am făcut.

– Vă place să gătiţi?
– La acest capitol există o problemă. Atunci când m-am căsătorit, eram pregătită pentru a fi o bună gospodină, rol pe care mi l-am asumat cu mare conştiinciozitate, până şi tarte coceam peste o zi. Însă atunci soţul meu venea seara acasă şi mă găsea epuizată, uneori, indispusă. Într-o zi mi-a zis: nu mă interesează ce ai făcut toată ziua, mai bine un pahar de chefir şi o bucată de pâine neagră, dar să avem dragoste şi să mă întâlneşti cu zâmbetul pe faţă. De atunci, mi-am schimbat obiceiul, motiv pentru care petrec foarte puţin timp la bucătărie – 15-20 de minute.

– Care e specialitatea casei? Ce găteşte soţia lui Andrei Porubin?
– Am acasă zeci de seturi de cratiţe pe care le-am adunat din toate colţurile lumii, iar principiul după care mă conduc este acela că, dacă vesela este bună, atunci se găteşte repede şi gustos. Cel mai des, în special duminicile, se mănâncă mămăligă cu peşte prăjit. Dar, totodată, suntem mari consumatori de icre negre pe care ni le trimite cu regularitate de la Moscova sora lui Andrei.

– Călătoriţi des? Unde?
– Călătorim destul de des în Europa şi Emiratele Arabe Unite.

– Aţi lucra peste hotare?
– Eu? Nu, niciodată. Doamne fereşte…

– Ce faceţi când sunteţi supărată?
– Andrei, ce fac când sunt supărată?! (Aici, atenţie, intervine Andrei Porubin): „Marele atu al soţiei mele este că nu se supără, nu este susceptibilă în general şi nici nu poartă pică cuiva”. Dar, recunosc, mă deranjează când soţul meu întârzie, este marele lui neajuns. Iisus ne-a poruncit ca pe zi să iertăm celor ce ne-au greşit de 777 de ori câte 777.

– Ce aţi dorit să fiţi când eraţi copil?
– Oceanograf, meserie care mi s-a părut imposibil de însuşit atunci când m-am făcut mare.

– Care este lucrul pe care nimeni nu trebuie să-l uite în această viaţă?
– Să ştim să ne cerem iertare.